Fapte, nu vorbe

Câteodată, ai nevoie să ţi se întâmple ceva bun. Să simţi că parcă s-a spart ghinionul, că lumea nu e colorată în căcăniu, că îţi întinde cineva o mână la nevoie. Sau pe amândouă, într-o îmbrăţişare. De îmbrăţişări mi-e cel mai dor, când mi-e dor. Fiindcă ele vindecă tot.
Câteodată, când se cere o faptă care să-ţi aducă zâmbetul pe buze, ea se întâmplă. Firesc şi normal. Fără prea multe tergiversări, fără discuţii. Şi face bine sufletului.

Afterparty

Petrecerea ţinuse până dimineaţa. O adunare din aceea relaxată, de oameni care se cunosc bine, fără pretenţii, cu râsete colorate, cu multe rânduri de cafele, să taie berea şi să reaprindă pofta de discuţii şi de dans. Dansasem şi noi, nu mult, dar suficient cât să-mi simţi căldura trupului prin pantalonul subţire, suficient cât să-mi sesizezi parfumul, amestecat cu un uşor miros de tutun care mi se prinsese în păr. Îţi simţisem în câteva rânduri privirile arzându-mi parcă pielea, de câte ori mă întorceam îţi surprindeam zâmbetul leneş, provocator, care mă încălzea pe dinăuntru şi îmi punea sângele în mişcare, ca într-o sarabandă de senzaţii. Îmi tremurau mâinile şi îmi făceam de lucru, strângând câte ceva, mai spălând câte un vas, oricum avea să fie dezastru după chef, ca întotdeauna, dar mereu cred că, dacă speli măcar un pahar atunci, pe urmă îţi va fi mai uşor. Tu veneai din când în când şi mi le luai din mână, mă sărutai uşor şi-mi spuneai să le las, e şi mâine o zi. 

Când în sfârşit am închis uşa după ultimul invitat, erai deja în pat, protestând că vin prea greu, că unde întârzii, că de ce nu apar mai repede. Chestiuni precum demachiatul înainte de culcare şi alte asemenea îţi erau străine, nu înţelegeai niciodată de ce durează atât, de ce trebuie, de ce tocmai atunci... Când am ajuns în dormitor, mă aşteptam să fii deja adormită, fusese o zi lungă şi o noapte asemenea, dar nu adormiseşi. Mă aşteptai şi era evident în ochii tăi că somnul era ultimul lucru la care te gândeai. 

M-ai tras lângă tine, m-ai sărutat adânc, poruncitor, cu o foame evidentă de mine şi cu dorinţa strânsă în atâtea ore cât casa fusese plină de lume. Îmi tremurau genunchii şi voiam mai mult, venind mai aproape, strângându-mă în tine să te simt, să-ţi simt sânii strivindu-se de ai mei, să mă hrănesc din căldura ta, să-ţi împrumut pe piele mirosul şi să-l duc apoi cu mine, când aveam să plec. Era o urgenţă în gesturile tale, o nevoie adâncă să mă ai, atunci, pe loc, fără multe preparative. O simţeam şi, totuşi, nu te grăbeai, mă înnebuneai intenţionat, sărutându-mi fiecare centimetru de piele, ajungând cu limba aproape de clitul meu, îţi simţeam chiar respiraţia pe el, fierbinte, aproape, şi apoi plecai de acolo, lăsându-mă în aşteptare, iar eu scâncind a protest de fiecare dată când reveneai să mă săruţi de jur împrejur, pe labii, fără să-mi atingi miezul care pulsa, întărit, cerându-şi drepturile. Când m-ai lins uşor, în sfârşit, eram arcuită şi ridicată spre limba ta, căutând-o, dorindu-mi eliberarea şi zborul acela zbuciumat peste ultimul prag al plăcerii, un plonjon nemaipomenit în nevoia absolută, un moment care mereu mă lasă fără suflare. Abia îţi simţeam atingerea, era înnebunitor, excitant şi parcă enervant în acelaşi timp, deşi ştiam că o făceai intenţionat, doar pentru că-ţi plăcea să vezi cum mă ud, din ce în ce mai tare, cum încerc să-mi apropii picioarele pe care mi le ţineai desfăcute, doar ca să te strâng acolo, să te ţin în mine. 

Nu ştiu cât ai continuat aşa, timpul era parcă suspendat între dorinţa mea şi a ta, aproape nici nu ţi-am simţit mâna căutând intrarea în mine, cercetând, găsindu-mă desfăcută, udă, dornică. Te simţeam intrând şi voiam mai mult, mă ridicam spre tine, mişcându-mă rotund, cerând instinctiv să mă ai tare şi adânc, să mă înfig în mâna ta, să mă ai, să te am, să te prind înăuntru şi să te strâng tare, tare, zvâcnindu-mi orgasmul în jurul mâinii tale. Eram aproape, atât de aproape, mă înnebuniseră aşteptarea şi întârzierea şi jocul - de regulă, nu-s prea răbdătoare. Când te-ai aplecat şi mi-ai şoptit că ai să intri cu toată mâna în mine, m-am udat instantaneu şi mai mult, ca o încurajare, ca o recunoaştere a puterii absolute pe care o ai asupra mea. Te-am strâns tare în braţe, încuviinţând cu o şoaptă, m-am desfăcut şi te-am primit, cu un geamăt adânc, aproape un ţipăt. Îmi simţeam carnea cum cedează, cum îţi înfăşoară mâna ca într-o îmbrăţişare, dar nu una tandră, nu, mai mult o încleştare, un zvâcnet şi o durere ascuţită, împletită cu o plăcere imensă. Aceea de a-ţi aparţine, de a şti că în momentul acela nimic altceva nu mai contează. Doar tu şi eu. Am terminat ţipând. Tare, la fel de tare cum se mişca mâna ta, adânc, în mine. Încă şi încă, implacabil, ca o stăpână absolută şi pretenţioasă. Ţi-am dat tot. Şi, pe urmă, ţi-am adormit în braţe. La adăpost.

Ruşinea n-are loc în dormitor (sau bucătărie, living, terasă, debara, baie etc)

Cred că nimic nu mă nedumereşte mai tare, la capitolul inhibiţii umane, decât acelea care intervin, în cele mai nepotrivite momente, între doi oameni şi un număr finit de pereţi - atenţie, fără camere pornite sau chestii din astea. Nu înţeleg cum poate să încapă, între doi adulţi - indiferent de sexul lor, în toate combinaţiile posibile - ruşinea în materie de preferinţe sexuale, poziţii, senzaţii, ce ştiu eu, orice are legătură cu sexul şi cu plăcerea aferentă. 

Pot înţelege că au încercat ceva şi nu le-a plăcut, clar, nu mai vor. Pot înţelege chiar că nu vor să încerce un alt ceva fiindcă ori nu le spune nimic (bun :D), ori chiar le repugnă. Dar să nu faci o chestie pe care până la urmă admiţi că ţi-ai dori-o din cauză că ţi-e ruşine de partener/parteneră, asta nu pot să pricep. Adică, nu ştiu, mă depăşeşte. Se presupune că, dacă ai ajuns într-o situaţie intimă cu cineva, clar îţi place persoana, te simţi suficient de în largul tău ca să te dezbraci, să te priveşti, să te pipăi şi să urli "Este!". Păi şi atunci, de unde şi până unde ruşinea, cum apare ea, ce mecanisme o declanşează? Cum faci distincţia între o poziţie şi alta, de exemplu, şi spui că una e ok, dar pe cealaltă ţi-e ruşine să o practici? Înţelege cineva cum funcţionează chestia asta? Că, să mor eu, mi-ar plăcea şi mie să ştiu, până nu-s prea bătrână ca să-mi mai pese.

Muzică şi prieteni

Bucuriile mici vindecă tristeţile mari. Aşa îmi spunea bunica, oblojindu-mi genunchii după ce căzusem şi punându-mi în faţă, după caz şi anotimp, un dulce bun care-mi plăcea. Şi, da, avea dreptate, uitam pentru câteva minute de durere, iar pe urmă parcă nu mai era aşa de rea. Era acolo, pulsa, genunchii aveau să facă sigur coajă groasă, care pe urmă se crăpa când îţi era lumea mai dragă. Dar durerea nu mai era la fel ca în momentul dezinfecţiei obligatorii cu spirt. Odată cu dulcele, plecau şi lacrimile, iar spălatul pe faţă de după curăţa amintirea umilinţei - mereu mi se părea umilitor să cad şi să plâng din cauza asta, de regulă încercam să nu, dar dacă durerea era prea rea cedam şi nu mă plăceam deloc din cauza asta. 

Pentru durerile sufletului, dulcele ăla trebuie să fie mare şi bun. Cel mai bun. Muzică şi prieteni, soare şi valuri cu spumă, bere rece, tot cu spumă, un zâmbet de copil şi cea mai sinceră îmbrăţişare din lume, firescul unor discuţii, sentimentul că aparţii unui loc în care nu mai stătuseşi, dar pe care l-ai recunoscut şi adoptat instant ca fiind al tău. O baie în mare noaptea, nişte stele pe cer şi în ochi, deliciul unui moment de singurătate în bătaia vântului. O mică bucurie la care visam de un deceniu şi care, devenită realitate, nu m-a dezamăgit.

Atunci când vă doriţi ceva, încercaţi. Poate vă iese, poate nu. Dar, dacă nu încercaţi, nu o să ştiţi niciodată cum ar fi fost dacă... Iar asta e chiar o durere pentru care nu mai există remediu.

Inutilă

m-am rătăcit
fir de nisip într-o scoică străină
năuc, fugind din lumină
îmbrăţişarea m-a ars, mi-a furat
ultima respiraţie
m-a strâns şi scuipat
inutilă, n-am născut perlă
sideful era în vacanţă.

Poate, dacă...

Cât de mult luăm cu noi din ceilalţi, când plecăm? Şi cât de mult din noi lăsăm în urmă? E tare greu de cuantificat, de ştiut. Ce uşor ar fi, nu-i aşa, dacă am şti dinainte exact ce pierdem, ce câştigăm... 

După fiecare om care trece prin noi suntem însă alţii, cu aspiraţii şi doruri diferite, cu gusturi împrumutate, cu vorbe pe care nu le rosteam, cu lucruri pe care nu le mâncam. Ne recompunem cu greu, ne adunăm bucăţile rupte ca să refacem un întreg care de fapt nu mai e niciodată acelaşi. Fiindcă e un zâmbet în plus, o privire sau mii, o încruntare în plus, un anumit mod de a face, de a nu face, de a spune, de a nu spune, de a iubi, de a nu mai iubi. Să ne regăsim pe noi, în amalgamul de senzaţii trăite, devine mai dificil decât ieşirea dintr-un labirint. Poate fiindcă, pe undeva, nici nu vrem să ieşim. Vrem să rămânem acolo, rememorând. Şi dacă, mai ales dacă, nu se mai poate. Discuţii, nopţi, dimineţi. Iluzii pierdute pe toboganul unor senzaţii. Sentimentul că ai greşit, că nu ai spus, făcut, iubit cum ar fi trebuit. Că poate, dacă...

Fricile din noi

Ce ne ţine cel mai mult pe loc? Nu defectele pe care ne închipuim că le avem, nici măcar acelea pe care chiar le avem, nici lipsa anumitor capacităţi de a dărui, la un moment dat. Ne ţine pe loc frica paralizantă de ceva care, de cele mai multe ori, nu e în afara noastră, ci în noi. Ceva-ul ăla poate fi orice: de la teama de nuditate la teama de apropiere afectivă, de la teama de propriul nostru apetit pentru risc la teama că, dacă facem/spunem exact ceea ce simţim, vom fi luaţi de fraieri.

De teamă să nu suferim, uităm sau refuzăm să trăim. De teamă să nu fim ridicoli, nu purtăm culori. De teamă să nu ieşim în evidenţă, nu suntem noi înşine. Nu înţelegem decât atunci când este, de regulă, prea târziu, că teama nu este motor, ci doar frână. Că multe dintre visele noastre se frâng de teamă, că multe dintre iubirile noastre mor poate înainte de a se fi născut, tot de teamă, că nu încercăm să ne depăşim limitele, de teamă că nereuşita ne va face să cădem şi mai de sus. 

Oricât voi fi suferit, nu mă voi teme de mine însămi. Oricât veţi fi suferit, voi cei care vă temeţi, nu lăsaţi frica de mâine să vă îngusteze trăirea de azi. Nu există pe lume forţă mai mare decât cea a minţii umane. Iar mintea este cea care ne guvernează. Orice temere poate fi înfrântă de o minte curajoasă. Orice întuneric poate fi spulberat. Orice umbră, alungată. Nu trebuie decât să ne dorim şi să nu ne fie teamă de ceea ce e sau ar putea fi în noi. Dacă şi când ne dăm voie.

Piatra de sub fundaţie

Cel mai greu depăşim obstacolele din noi: acelea sunt adânci şi înalte, în acelaşi timp, acelea sunt de neclintit. Degeaba ni se spune că suntem capabili, că putem, că trebuie doar să vrem cu adevărat, ca să ne iasă lucrurile. Poate să ne spună asta o armată de oameni care ne iubesc, n-o să-i credem. Şi nu pentru că nu ne ştim propria valoare, să fim serioşi, modestia exagerată e pentru neghiobi, nu de asta nu recunoaştem că suntem tot ceea ce cred ceilalţi că putem fi. Chestia e că, dacă recunoaştem că avem potenţialul ăla, frate, e grav. Trebuie pe urmă să-l valorificăm. Să ne ridicăm la înălţimea promisiunii din el. Şi asta e greu. E greu fiindcă poate azi ne e lene, poate mâine am vrea să ridicăm un zmeu cu cameră web peste gardul vecinilor despre care am auzit că fac plajă nud. Ştim, e rău. Dar vrem să fim răi cinci minute. Or, asta nu se poate dacă admitem că suntem buni, frumoşi, deştepţi şi devreme acasă. Atunci trebuie să lucrăm, să fim cuminţi, să fim buni, no fun, ce naiba! 

E cel mai greu să depăşim obstacolele din noi. Fiindcă noi ridicăm gardurile cele mai înalte, cu fundaţiile cele mai adânci. Noi ne protejăm de multe ori de alţii, când, de fapt, pericolul e înăuntru. Sub fundaţia gardului acela, undeva, ascunsă sub o piatră, e chiar persoana minunată pe care o iubesc alţii. Dar nu avem timp de ea, s-o scoatem la lumină. Şi ce atâta lumină, ce, nu poate să stea acolo? Doar îi dăm apă, are o gură mică de aerisire şi, din când în când, o rază de soare mai pătrunde până la ea. Suficient ca să supravieţuiască, nu destul ca să trăiască.

Paşi mici

Uneori, sunt de ajuns nişte paşi mici, mici pentru a te simţi din nou om: o muzică minunată, prieteni, o lumină anume, izvorâtă din lumânări albe, gândul că există mâine, indiferent ce ar aduce cu el. Un mâine pe care nu-l ştii, pe care nu-l mai planifici, dar care promite mult tocmai pentru că nu trebuie să facă nimic. Doar să fie. Promisiunea unei zile pe plajă, începutul unei noi zile în care vei zâmbi fiindcă vrei, nu pentru că trebuie, certitudinea că, indiferent ce va fi, va fi bine. Doar fiindcă eşti tu. Tricouri noi cu mesaje haioase. Şi bere, multă bere, de ce nu?

Ce nu-mi place azi

Nu-mi plac multe lucruri, constat. Nu-mi place că oamenii spun şi scriu "ca şi" chiar şi atunci când fără "şi" nu s-ar produce cacofonie. Nu-mi place că oamenii nu zâmbesc pe stradă. De fapt, nu prea mai zâmbesc. Nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare să asculte opiniile celor care nu sunt de acord cu ei şi că, în loc de discuţii elegante în contradictoriu, se aruncă în războaie pline de vulgarităţi şi de otravă, care nu folosesc nimănui. Ce s-o fi întâmplat oare cu "Let's agree to disagree"? Nu-mi place vremea capricioasă ca o femeie nesatisfăcută. Nu-mi plac autobuzele pline şi fără ventilaţie. Îmi plac spaţiile deschise, îmi place vântul în păr, îmi plac revederile cu oameni dragi. Mi-aş dori să nu mă mai doară nimic, mi-aş dori să fiu mai nesimţită uneori, să mă pot detaşa de urâtul din jur. Nu-mi iese decât uneori, dar e bine şi aşa. Mă înconjor cu muzică şi cu lucruri colorate, port mov. Mă refugiez în mine.

Orlando

L-am văzut abia acum, dar mi-a plăcut. Mult. E straniu, dar frumos.

Nevasta lu' şefu a fost miss

Aproape două ore cu o echipă de muncitori în construcţii care se îndreptau spre locul de baştină după ce făcuseră o lucrare într-un alt oraş m-au învăţat următoarele lucruri:

1. Suntem oameni, deci încăpem în acelaşi vagon, dar bidoanele cu bere ar trebui să rămână pe peron.

2. Orice lucrare de făţuire a unui imobil cu două etaje ar trebui să se termine într-o săptămână, dar şeful e mai mereu beat şi nu prea lucrează. Sau, dacă nu şeful, jumătate din echipă.

3. Dacă vrea să te fraierească, muncitorul în construcţii nu întinde gletul, nu întinde nici varul sau vopseaua. Astfel, cantitatea consumată se dublează, iar lucrarea e de mântuială fiindcă o să se umfle şi o să pice.

4. Muncitorul care vrea să te fraierească astfel nu câştigă nimic, dar o va face dacă nu îi dai ţigări şi mâncare suficientă.

5. Joburile care merită făcute sunt doar cele la negru, la case de mahări, unde nu vine ITM-ul în control. 

6. Şeful de echipă e beat mangă, poartă tricou purple de la Pull&Bear cu paiete şi scris rainbow, dar asta nu-i ştirbeşte din autoritate fiindcă nevastă-sa a fost miss. Şi toţi cei din echipă ştiu asta.

Lapte prins, Janis Joplin şi triunghiul Bermudelor din dulap

Dimineaţă începută cu un zâmbet, cu un pahar mare de lapte prins - făcut de mine, în ulcică de lut, din lapte tradiţional şi plin de bacterii, adus de la ţară de o posesoare de vacă - şi cu pateuri cu ciocolată amăruie - făcute aseară, nu mă suspectaţi totuşi de prea multă hărnicie. Aaa, şi Janis Joplin în boxe. 

Uneori, nu ai nevoie de mari filosofii pentru a te simţi bine: o nuanţă uşor diferită de păr, o tavă de bunătăţi care miros a bine şi a vanilie, o carte bună, o baie bună, o plimbare cu prietenii, un grătar cu prietenii, un somn bun şi perspectiva unui drum. Nu am stare, iar asta e bine. Parcă m-am trezit direct vara, anotimpul meu preferat. În ultimele două luni parcă am hibernat, cufundată în durerile mele şi într-un soi de jemenfichism care nu mă caracterizează. Dar gata, acum îmi miroase a vacanţă, a soare, a plajă, a libertatea pielii mai dezgolite. Îmi miroase a pălării de soare şi a fuste lejere, dansându-mi, după caz, în jurul gleznelor sau al genunchilor. N-am reuşit să-mi reorganizez hainele în dulap - ştiu, asta se face atunci când plouă, dar eu sunt cam deprimată când plouă - dar astăzi cred că îmi iau inima în dinţi. Nu de alta, dar abia aştept să redescopăr nişte haine pe care uitasem că le am. Mi se întâmplă în fiecare sezon, e o chestie misterioasă, cum dispar hainele în dulapuri ca într-un soi de triunghi al Bermudelor. Dar bucuria când le regăseşti, vorba reclamei la Mastercard - nepreţuită. 

Un drum

500 de kilometri. Ploaie, voci indignate, Sophie Zelmani în căști și Asa Larson cu a lui ”Furtună solară”, detașare, visare spre o altă lume, de mai la nord, cu oameni. Cu OAMENI. Vânt furios, o cafea fierbinte, tare, o voce dragă, caldă, în telefon, Pe urmă alte voci, la unison. Zâmbete și flori. Îmi plac scopurile comune, cauzele care aduc oameni diferiți laolaltă și le unesc vocile. Îmi place să-ți știu vocea acolo, însoțindu-mă. 

Un ultim kilometru, ploaie pe obraz și în păr, petale albe din pomi încă înfloriți. Apă fierbinte, să ducă durerile. Și miros de liliac mov, ca un răsfăț pentru primăvara asta care încă seamănă a iarnă. Peste tot, mai puțin în suflete.

şoapte

ţi-aş prinde şoaptele în palmă
dacă întâi ai aprinde lumina
să le văd
sunt de culoarea mierii

sau poate a perlei
nu ştiu
nu le-am văzut niciodată
nu m-am gândit să-mi închid urechile
şi să le văd dansându-mi pe gât
încercând să intre

Homemade styling, homemade cocktail, tuna salad and earthquake

Stilistul mi-a spus, ultima oară când m-am tuns, că mi-ar sta bine cu două culori în păr. Evident, ideea era să le pună el acolo, dar eu am îndrăznit singură. Pentru că pot și am vrut și pentru că atunci când vreau și nu se poate fiindcă stilistul e pe tura cealaltă, e 12 noaptea, e duminică sau Paști, mereu, dar mereu se face cum vreau eu. Cu orice preț, am martori că am avut de multe ori breton aproximativ din cauza asta. 

Apoi, am vrut concert, deși nimeni nu voia concert, și m-am dus singură. Pentru că pot, pentru că am vrut și pentru că nu-mi pasă că se holbează tot barul la mine că de ce sunt singură în cârciumă. 

Azi, am vrut cocktail și nu aveam chef de ieșit, neapărat. Așa că am inspectat tot ce aveam prin casă, că era deja prea târziu pentru cumpărat chestii, da, fusesem azi la cumpărături și luasem o valiză de chestii, dar nu și cocktailurile alea deja făcute, în sticluțe drăguțe de jumătate și nici măcar sucurile necesare pentru a face cocktailurile - tăriile le am mereu, nu-i problemă. Am găsit una bucată portocală, una bucată grapefruit roz (pe care nu-l mănânc, fiindcă mie îmi place alb, da, e amar, știuu, dar tocmai de asta îmi place), sirop de vișine, vin alb dulceag și vodcă lemon. a ieșit un cocktail MI-NU-NAT, garantez. 

Cu salata nu e nicio poveste, pur și simplu o aveam făcută și am pus-o și pe ea la numărătoare, din categoria homemade :D.

P.S. Și ditamai cutremurul, cu siguranță fiindcă e Ora Pământului și eu scriu postări în loc să stau cu lumina stinsă, ca un om responsabil. 

Un cap de vacă și două broaște îndrăgostite

Mă gândeam, într-una dintre serile trecute, oare ce spune despre mine faptul că am pe mine un tricou lung cu un cap de vacă și chiloți cu două broaște îndrăgostite? Spune probabil că sunt copilăroasă, ceea ce e drept, poate mai spune și că nu prea mă pasionează normele, ceea ce iar e corect. Sper să spună și că sunt un om foarte vesel, fiindcă sunt. Oricum ar fi, ținând cont că ambele obiecte de îmbrăcăminte au fost primite cadou, mă bucur să constat că oamenii care mă iubesc, mă cunosc foarte bine. Ceea ce înseamnă că măcar câțiva oameni care mă cunosc foarte bine mă și iubesc. Nu-i puțin lucru, în lumea asta nebună... 

Primăvara a venit, până la urmă, cu dureri de oase și bătăi de cap, dar e aici, în sfârșit. Și mă bucur de soare și de geaca de piele și de o eșarfă nouă cu picouri și de multe salate multicolore. Ceea ce vă doresc și vouă:)!

Să vină, să vină odată!

Am tot aşteptat să vină primăvara, ca să ies din amorţire, să mă extrag din coconul comod pe care care mi l-am făurit acasă, în mijlocul patului, cu pernele mele multe, pe care nu dorm niciodată, cu cărţile mele - multe şi ele, mai multe decât pot citi, pe moment, cu muzica mea - niciodată prea multă. Primăvara nu a venit încă, decât la nivel simbolic. Aşa că am bucurat nişte oameni, dăruindu-le diverse chestii mai mult sau mai puţin utile, deghizate în mărţişoare. Pe unele le-am trimis prin poştă, departe, fiindcă eu am mulţi oameni de bucurat:). 

Am redescoperit o băutură pe care mama o meşterea în copilăria mea şi care se numea florio. Desigur, eu atunci nu beam, dar mi se părea minunată denumirea. Acum constat că şi gustul e minunat :P.  Am redescoperit ce frumos e să te joci, precum copiii sau cu ei. Am construit surprize pentru oameni dragi, am revăzut prieteni. N-am hibernat, în ciuda vremii. Doar că n-am mai avut suflu să scriu. Am fost într-un fel de pauză auto-impusă, fără ca ea să aibă neapărat un motiv anume. Uneori, avem pur şi simplu nevoie să ne regrupăm.  

E drept, mi-aş cam dori să vină primăvara de-a dreptul. Să văd glezne pe stradă - nu cred că există încălţări mai hidoase decât UGGS, să mă scuze purtătoarele, dar sunt oribile - să văd plete în vânt şi eşarfe subţiri, care lasă în urma lor o undă de parfum. Să văd copii (sau mai puţin copii) mergând cu bicicletele şi cu rolele, să am, în general, poftă de viaţă, de bântuit prin locuri verzi, de mers pe jos cu orele, de făcut picnic în parc.

Ghioceii primei zăpezi

Azi am primit ghiocei. Și acum ninge așa cum îmi place mie, ușor, liniștit, de somn cu pilote moi și de privit pe fereastră, pe întuneric, din camera unde încă ard luminile bradului (da, am încă bradul, e bucuria mea de iarnă, mi-o prelungesc :D). 

Lucrurile nu vin la noi mereu atunci când le așteptăm și, dacă vin totuși, nu ni se întâmplă mai niciodată în ordinea dorită, plănuită, ci potrivit unei cronologii proprii, misterioase. Din experiență, pot spune că lucrurile au bunul obicei să se întâmple așa cum trebuie, chiar dacă în momentul producerii lor nu suntem chiar de această părere. 

Îmi plac întâmplările și potrivirile și ciudățeniile și coincidențele, deși nu cred în ele. Îmi plac trandafirii galbeni și obrajii roșii, ochii înstelați de prea mult și prea plin, pleoapele grele de vise prea dulci. 

Am ghiocei pe noptieră și soare în păr, am stele în ochi, iar mâine, pe lumină, toți obrajii trecătorilor vor fi roșii. Noapte bună! :)

Să vină concertele la mine!:)

La mulți ani pentru 2014, alea, alea :). N-am murit, nu am dispărut, nu am pățit nimic rău, dar am avut concediu și, la mine, asta e sinonim cu ”no computer”. Sper ca anul acesta să fiu sănătoasă, eu și cei dragi mie, precum și voi, toți cei care mă citiți. În afară de sănătate, chiar nu îmi doresc nimic, nu mi-am făcut liste de an nou și nici nu mi-am propus chestiuni mărețe. 

Vreau niște concerte bune, dacă se poate - 2013 a fost un an bun din acest punct de vedere, aștept cu interes propunerile lui 2014 - vreau să ajung la o mare, că anul trecut nu mi-a reușit, vreau să fie măcar un pic de zăpadă, să-mi simt obrajii roșii de ger. Nu mult, dar măcar așa, vreo săptămână. În rest, nu vreau decât să trăim fiecare cât putem de frumos, atât. Să văd mai mulți oameni zâmbind pe stradă, fără niciun motiv aparent. Să-mi văd oamenii dragi zâmbind mai mult. Tuturor, mari și mici, nepoți și bunici, vă doresc din tot sufletul un an minunat!