Zile şi nopţi

Sunt zile în care simţi că nu faci nimic aşa cum trebuie. Zile în care eşti prea zgomotos, în care îţi stă aiurea părul, zile în care nu-ţi mai place nicio haină din garderob, zile în care nimeni şi nimic nu te mulţumeşte. Există zile în care până şi prietenii apropiaţi ajung să te urască, zile în care familia te reneagă, zile în care nici tu nu te mai iubeşti, zile în care eşti confuz, furios, nehotărât.
Şi, apoi, sunt nopţi. Nopţi rotunde, perfecte, nopţi cu lună plină şi dezmierdări îndelung refuzate. Nopţi de adus aminte, nopţi nemaitrăite, nopţi adânci, albastre, cu cearcăne şi suspine, nopţi splendide, nopţi de basm, aproape invivabil de adevărate. Nopţile pentru care ţi-ai da sufletul, nopţile începutului de poveste. După asemenea nopţi, zilele sunt întotdeauna perfecte.

Întrebare

Îţi sărut, iubito, tâmpla-nfiorată
Gândurile-ţi toate mi le strâng mănunchi
Se putea-va oare pentru prima dată
Să-mi primeşti iubirea până în adânc
Să-mi faci loc în tine să-mi întind aripe
Să-ţi alung pustiul
Să-mi primeşti lumina
Să te-nchid în mine şapte veşnicii?

Zâmbete

Ce e fericirea? S-au întrebat pe rând filsofi, cântăreţi, poeţi. Şi ne-am întrebat noi, cu toţii. Ne zbatem zilnic să găsim explicaţii complicate, elaborate, motive şi argumente care să ne susţină punctele de vedere. Dezvoltăm strategii ca să ne conservăm dreptul la fericire, luptăm, ieşim în stradă, facem declaraţii sforăritoare, emitem legi, ne protejăm. Şi uităm, în toată nebunia, pentru ce ne agităm de fapt. Pentru un zâmbet, înflorit în colţul gurii după furtună, când ai ajuns în sfârşit în port, la loc ferit, şi poţi să respiri din nou. Pentru gesturile mărunte care ne demonstrează că suntem în gândul cui vrem noi, pentru dreptul la un somn bun în braţele cuiva drag, după ce apune pasiunea. Pentru toate clipele minunate, pentru toate lacrimile, pentru nemăsurata căldură a unei palme peste a noastră, pentru privirile furişe şi cele făţişe, pentru râsul împreună. Pentru dreptul la un alt zâmbet, împlinit, liber, pe care-l schimbăm dimineaţa pe deasupra ceştilor cu cafea. Sunt o colecţionară de zâmbete, ale tale toate. Zâmbete largi, zâmbete şmechereşti, zâmbete fragile, suspendate în colţul ochilor, zâmbete de "Bine ai venit" şi zâmbete-rugăminţi de "Nu mai pleca". Îmi mai zâmbeşti o dată, iubire?

Jaf

Mi-ai jefuit iubita mea din vise
Comoara de adâncuri neştiute
Purtată pe sub pleoapele-mi închise
Ai abătut asupra mea furtuni
De gânduri şi-ntrebări fără adresă
În lumea ta doar eu eram prinţesă
Fără de jilţ, fără deşertăciuni
N-am protestat şi nici n-am plâns
Adesea, am răsplătit cu un surâs
Furiile ce-ţi izbucneau din gânduri
Citit-am multă vreme printre rânduri
Iubirea ta cea fără de context.
Când ai plecat, abia acum o vară
Din prag când mi-ai zâmbit ultima oară
Am înţeles ce tu ştiai demult
Nimic nu este veşnic pe pământ
Frunze suntem, într-un copac de rând
Sortite toate-ntr-un sfârşit să moară.

Cine se teme de foşti/foste?

O discuţie cu Ada mi-a readus în minte nişte dureri mai vechi şi un snop de întrebări cărora nu mi-au ajuns încă anii să le găsesc un răspuns valabil. Cât de multe trebuie să ne temem de foşti/foste? Ai noştri/ale noastre, ale lui/ale ei...

Când intrăm într-o relaţie nouă, avem un bagaj. Indiferent că tocmai am fost puşi pe liber sau am "concediat", la rându-ne, iubirea anterioară, avem o moştenire grea. Suntem tentaţi (a se înţelege că folosesc pluralul masculin pentru a-i include astfel în discuţie şi pe cititorii mei de acest gen) să căutăm în perechea prezentă defectele celei trecute - nu cumva, Doamne fereşte, să recidivăm în greşeală, că asta e prostie. Dacă ne-am fript anterior, devenim precauţi, ceea ce este de înţeles, dar uneori chiar răi, cinici, dispuşi să emitem generalităţi de genul "toate femeile/toţi bărbaţii sunt la fel" etc. Dacă am dat papucii, privim noua relaţie cu ochi critic, căutând tocmai acele chestiuni care ne-au determinat să rupem legătura anterioară. Bine, poate nu toată lumea face asta, poate unii o facem, dar fără să ne dăm seama. Esenţial este că, şi atunci când foştii/fostele nu mai intervin fizic în noua relaţie, o fac oricum, prin propriile noastre experienţe pe care le-am împărtăşit cu ei/ele. Întrebarea pe care mi-am pus-o mereu era cum să fac astfel încât influenţa fostei/fostului să fie cât mai mică. Cum să procedez ca să nu suflu şi-n iaurt după ce m-am fript cu ciorbă? Cum să pun punct şi s-o iau de la capăt fără să uit ce-am trăit, dar făcând distincţia clară între trecut, prezent şi viitor?

Înfrigurare

tremură în mine îndoiala
se-ncleştează şi mă roade teama
unei prăbuşiri. Din nou în tine
nu vreau să mă pierd, străino...
singurătatea mă îmbie
îi rezist

Discriminăm genetic?

Aşa cum am scris şi în mesajul de întâmpinare, nu suport discriminările, indiferent de natura lor. Am încercat mereu să mă port la fel cu toate persoanele pe care le întâlnesc, indiferent de culoarea pielii, de sex sau orientare sexuală, de apartenenţă religioasă sau de orice alt gen de distingere. Cred sincer că fiecare om are dreptul la un tratament egal din partea autorităţilor, din partea semenilor, a familiei etc. Şi dacă autorităţile nu prea fac asta, am zis că măcar eu pot s-o fac. Ei bine, spre oroarea mea, alaltăieri m-am trezit discriminând!
Întârziam la serviciu şi am zis să iau un taxi. Staţia era plină, vreo 15 maşini. De regulă, mă uit la firmă şi tarif, nu-mi plac surprizele, dar în ziua respectivă, întâmplător, toate maşinile aparţineau aceleiaşi firme. Şi trec rapid în revistă, cu privirea, şoferii, după care îl aleg pe cel mai tânăr, care avea poate 20 de ani, mă urc, dau adresa, plecăm. După care, reflectând, îmi dau seama că, de fapt, am discriminat. Am ales, aproape instinctiv, cel mai tânăr şofer, deşi maşina lui nu era prima la rând, nici cea mai frumoasă, nici n-avea aer condiţionat (cum am constatat apoi, cu neplăcere). Şi-atunci, de ce? m-am întrebat. Şi mi-am răspuns: din experienţă, ştiam că şoferii mai tineri merg în viteză, forţează un pic semafoarele, iau mai strâns curbele, în fine, fac ei cumva şi ajung la destinaţie cu 5 minute mai devreme decât colegii lor de breaslă ceva mai în vârstă. Iar eu aveam nevoie de cele 5 minute.
Întâmplarea asta m-a lăsat puţin pe gânduri: oare discriminăm din cauze sociale, de educaţie etc sau, pur şi simplu, suntem programaţi, poate chiar genetic, să eliminăm verigile slabe, tot aşa cum animalele îşi ucid uneori puii care nu au şanse de supravieţuire, pentru a-i hrăni mai bine pe ceilalţi? Are discriminarea o explicaţie biologică, mai ales când este îndreptată împotriva persoanelor cu handicap fizic sau psihic, ori împotriva celor infectate cu HIV etc? Suntem obligaţi cumva de propriul nostru instinct de supravieţuire, ca specie, să-i eliminăm, discriminându-i, pe cei mai slabi? Sau este doar o modalitate de a ne asigura confortul personal: nu-i accept lângă mine decât pe cei care-mi seamănă, adaptarea la altfel de persoane ar presupune un efort prea mare?

Garou pentru hemoragia reproşurilor

Într-o lume ideală, oamenii ar putea să se despartă fără ca asta să însemne, automat, un război pe viaţă, declarat sau nedeclarat. Ar putea să ajungă la concluzia că nu se mai poate, că a murit iubirea, că traiul în cuplu nu mai merge, pur şi simplu, şi să decidă, frumos, civilizat, că gata. Închidem capitolul. Mergem, fiecare, pe drumul propriu.

În realitate însă, despărţirile sunt hâde, dor, te seacă la inimă, te frig la ficaţi. Nu mi s-a întâmplat decât o singură dată să mă despart prieteneşte şi-atunci, e drept, nu iubisem. În rest, rupturile s-au lăsat cu hemoragii serioase. De cuvinte, de plânsete, de reproşuri, de rugăminţi. N-a fost dată, indiferent cine decidea sfârşitul relaţiei, să nu-mi doresc, sincer, o atitudine civilizată. De cele mai multe ori, n-a putut celălalt s-o aibă, dar, recunosc, mi s-a întâmplat să nu pot nici eu. Am simţit că mor dacă nu-i arunc în faţă toate greşelile, făcute, dar şi închipuite, toate ticurile, toate defectele, culminând cu "Nu m-ai iubit! Dacă m-ai fi iubit, ai fi..." De fapt, nu-i aşa. Iubirea e o stare de graţie, nu o condiţie. Sau aşa ar trebui să fie.

Mi s-a întâmplat să văd, prin ţări mai străine, părinţii divorţaţi şi recăsătoriţi care luau parte la nunta fiului/fiicei. Calm, frumos, civilizat, chiar dacă ruptura de cu mulţi ani în urmă se lăsase şi ea cu ţipete şi veselă distrusă. Am început să văd aşa ceva şi pe aici, dar mult mai rar. La noi, despărţirea cuplului presupune o ştergere completă a perioadei comune: se aruncă lucruri dobândite împreună sau care ne amintesc de celălalt, se distrug fotografiile şi scrisorile (sau, mai modern, se şterg SMS-uri şi mesaje de e-mail), se renunţă la prietenii comuni, aproape întotdeauna obligaţi să aleagă cu cine "rămân", de parcă ar fi copii cărora li se dispută custodia. Dacă mai sunt la mijloc şi copii pe care ambii îi vor, bâlciul e complet. Intervin soacre, cumnate, dădace, prietene, se demonstrează, pe rând, că fiecare părinte e un monstru, după care se duelează, pe bani mulţi, avocaţii. Şi la urmă, scapă cine poate...

Nu-mi plac despărţirile, de niciun fel. Dar sunt inevitabile, clar. Cât de norocos ar trebui să fii în viaţă (sau nenorocos, până la urmă?) ca să nu treci prin niciuna? Şi dacă tot nu se poate fără ele, aşa de greu ar fi să le consumăm măcar cu demnitate? Să găsim un garou cu care să oprim hemoragia reproşurilor, a amărăciunii, a tuturor inutilităţilor care însoţesc despărţirile noastre?

Politică şi durere

Nu îmi place politica, dar, prin natura meseriei, trebuie să fiu la curent cu mişcările tectonice de anvergură din domeniu, cu bârfele, cu şuşanelele, cu vocea străzii, în fine, cu tot ceea ce ţine de această mocirlă. Imediat după anunţarea rezultatelor la europarlamentare, prin toate mediile, inclusiv politice, au început vaietele: "Cum să mergem cu Becali la Bruxelles? O să ne facă ciobanul de râs!" sau "Ce e dom'le Parlamentul European, cat walk? Ce caută Lenuţa Băsescu acolo?". Dincolo de "calităţile" domnişoarei şi domnului în cauză, dincolo de părerea mea personală despre unul şi altul, mă exasperează modul în care se pune problema. Păi caută, frate, că i-au votat românii. Dintre puţinii români care s-au dus la vot, unii - destul de mulţi, se vede treaba - au votat cu PRM-ul, implicit şi cu Becali, alţii au votat-o pe Lenuţa, ca independentă (deşi i-a trecut repede şi a reintrat în partidu' lu' tăticu). Păi şi dacă românii i-au votat, de ce să nu meargă, dom'le, în Parlament? Să meargă! Şi dacă ne fac de râs, asta e, am votat, plătim preţul! Personal, am fost la vot, fiindcă, aşa cum îi ziceam deunăzi lui Ştefan Attila Ferenczy , cred că e de datoria mea să fac asta. Şi am încercat să trimit în Parlamentul cu pricina o femeie deşteaptă, despre care ştiu că face faţă. Dincolo de asta, sunt conştientă că nu pot face altceva decât să fiu cu ochii pe toţi cei 33, să-i critic atunci când greşesc şi cu asta basta! Dar să mă apuc acum să urlu că de ce au intrat în Parlament, mi se pare de prost gust! Are cineva probe că s-au măsluit alegerile? N-are! Sau, dacă are, nu vrea să le scoată... Şi-atunci? Lăsaţi, dom'le oamenii să se ducă acolo, să facă rahatul praf şi, pe urmă, le dăm la cap. Vă ajut :)!

N. A. - Fotografia lui Gigi Becali provine de pe www.europeanul.eu

Ce nu-mi place la mine

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre lucrurile care nu-mi plac la mine. Dat fiind că sunt o persoană echilibrată, lista nu e prea lungă. Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred :).
Principala chestie care tinde uneori să mă demoralizeze este o oarecare lipsă de încredere în forţele prorpii. Adică nu neapărat o subestimare a propriilor capacităţi, de regulă, îmi apreciez destul de bine şansele de a face un lucru sau altul, cât o tendinţă de a spune că un lucru mă depăşeşte şi, o dată rezolvat, de a-mi relativiza meritele.
Un alt lucru care mă nemulţumeşte se referă la modul absolut îngrozitor (pentru mine, evident)în care aproape întotdeauna pun dorinţele celor din jur înaintea propriilor nevoi. Stând şi analizându-mă, am constatat că renunţ mereu la lucruri care îmi plac sau pe care trebuie, pentru confortul personal, să le fac, doar fiindcă ele contravin intereselor celor dragi mie. Şi poate că atitudinea în sine ar fi nobilă, dacă nu m-ar nemulţumi de fapt, la un nivel mai profund. Fiindcă toate frustrările acumulate tind, la un moment dat, să se reverse. Evident, tot asupra celor pentru care, în primă fază, se produc renunţările.
În final, fiindcă am redus nemulţumirile la trei, mă deranjează faptul că am momente în care exagerez. Exagerez vizavi de sentimentele mele, uneori o simplă contră capătă proporţii apocaliptice, iar o ceartă se transformă, dacă sunt îndeplinite unele condiţii minimale, rapid în scandal. Din fericire, îmi şi dau seama, la fel de rapid, că am sărit calul şi încerc să minimizez efectele. Totuşi, pe principiul furtună - coafura rezistă,unii oameni mai rămân supăraţi pe mine.
Ei şi, ca să nu mă acuze cineva de prea multă profunzime a reflecţiilor, nu-mi place cum îmi stă părul, nu-mi place nasul meu şi am o problemă clară cu unghiile de la picioare :), dar asta e deja altă poveste...

Regrete că nu

Un amic m-a întrebat, recent, care sunt cele mai importante cinci lucruri pe care regret că nu le-am făcut, la un moment dat, în viaţa mea. Dumnezeule, grea întrebare! Să vedem, totuşi, cum ies basma curată.
1. Am avut ocazia să fac dragoste cu o femeie şi un bărbat în acelaşi timp şi am refuzat.
2. N-am ales cum trebuie prima facultate.
3. Am spus nu unei promovări fiindcă ar fi presupus să lucrez mult prea aproape de o fostă iubire.
4. N-am plecat o lună cu bicicleta prin Europa.
5. Nu le-am spus membrilor familiei mele nimic despre orientarea mea sexuală.

Evident, cu excepţia punctelor 2 şi 3, asupra cărora nu am cum să revin, restul regretelor mele, dacă pot fi astfel etichetate, ar putea să fie şterse, la un moment dat. Dincolo de asta, exerciţiul în sine s-a dovedit interesant, fiindcă am aflat că nu regret foarte multe lucruri pe care nu le-am făcut. Şi aproape nimic din ceea ce am făcut, dar asta e o altă poveste. Întrucât nu m-am prins eu cum funcţionează lepşele, dacă există vreun cititor interesat, să se considere provocat!

Ritual

Mirările tale, cele mari
şi micile mele întrebãri
consistenţa primului zâmbet, la trezire
isteria grijilor mãrunte
şi certurile neîncepute
senin, pauzã de-o respiraţie
bucãtãria unei iubiri
ajunsã la destinaţie
mãsura, niciodatã aceeaşi
cu care te-încrunţi
critic neîmblânzit ezitãrilor mele
puterea privirilor iuţi
strecurate furtiv printre gene
lungi meditaţii, tãcerile fireşti
dupã-amieze albastre, de rutinã
oficiind apusul, ritual sacru
şi tu, în colţ, cu o carte.

Nu trageţi în bisexuali!

Încă de prin penultimul an de liceu, de când mi-am dat seama prima dată că admiraţia mea pentru femeile elegante şi dichisite înseamnă mai mult decât simpla aspiraţie a unei adolescente (cu lipici şi apetit pentru sexul opus) la o "statură" asemănătoare, am avut mari probleme în a înţelege eu, în primul rând, de ce mă atrăgeau ambele sexe. Şi, evident, a fost şi mai dificil să le explic altora, atunci când am căpătat suficient tupeu să fac asta. Motivul pentru care, după mulţi ani (nu spui câţi), abordez din nou subiectul este legat de câteva discuţii pe care le-am avut recent pe tema bisexualităţii. Nu ştiu exact de ce, probabil şi din cauză că mulţi gay, de ambe sexe, pretind că sunt bisexuali findcă acest lucru pare mai uşor acceptat, dar nimeni (evident, cu excepţia persoanelor care sunt bi) nu pare să înţeleagă exact despre ce este vorba. Şi, fenomen pe care l-am observat destul de des, se ajunge în situaţia în care bisexualii sunt atacaţi chiar de către cei care, în principiu, ar trebui să fie primii care să-i înţeleagă: gayi şi lesbienele. Evident, nu generalizez: nu toţi gayi şi nu toate lesbienele procedează aşa. Dar atitudinea există. Nu aş putea spune exact ce anume li se reproşează bărbaţilor bisexuali, dar mie mi s-au aruncat în faţă, de-a lungul timpului, destule chestii urâte, de genul: "Nici tu nu ştii ce vrei!", "Eşti cu fundul în două luntrii!", "Trebuie să te hotărăşti: ori vrei un bărbat, ori vrei o femeie!", "Asta cu îmi plac ambele sexe e o manevră, de fapt nu vrei să te implici!" sau, şi mai rău, mi s-a spus că sunt nimfomană (ceea ce declar pe propria răspundere că nu sunt :) ). Şi, cum să spun, până la un punct, am înţeles. Privită de o persoană gay, viaţa uneia bisexuale poate părea neserioasă, periculoasă, iar o legătură are, din start, un grad sporit de risc. La fel de adevărat este că, la un moment dat, bisexual fiind, poţi să faci alegerea de a trăi cu o femeie sau cu un bărbat. Dar este o opţiune personală. Dincolo de asta însă, nu poţi să alegi să nu fii bisexual! Mi s-a spus în nenumărate rânduri că ar trebui să mă hotărăsc dacă îmi plac mai mult femeile sau mai mult bărbaţii! Ca şi când ar fi trebuit să aleg ce fel de îngheţată îmi place mai mult, de cacao sau de zmeură, ori ce pantofi să încalţ dimineaţa... Fraţilor, nu merge aşa! Nu poţi să-ţi impui, eventual, decât să-i fii fidel persoanei cu care ai ales să trăieşti, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Impulsul sexual poate fi controlat, dar nu poate fi modificat, oricâtă voinţă ai avea!

N-aş fi putut fi în veci ingineră!

Dacă mai aveam cumva vreun dubiu, azi m-am lămurit: sunt complet, dar complet atehnică! Nu reuşesc şi pace să urmez instrucţiunile şi să activez comentariile pentru blog. De fapt, ele cică ar merge, spune Pinocchi0, căruia îi mulţumesc pentru ajutor, dar numai după ce încerci de mai multe ori. Ceea ce, să recunoaştem, e complet descurajant! În fine, acest impas, din care sper să ies cândva, nu face decât să-mi confirme că n-aş fi ajuns niciodată inginer sau, în orice caz, nu unul competent. Din fericire pentru mine şi potenţialele victime ale lipsei mele de talent în domeniu, vremea inginerilor deja trecuse când s-a pus problema să-mi aleg o carieră. Aşa că nu pot decât să mă bucur: cel puţin nu mai chinui şi pe alţii. În ceea ce mă priveşte, ard mereu becurile (nu mă întrebaţi de ce, pur şi simplu doar când apăs eu pe întrerupător se ard!), întotdeauna sar siguranţele de la tablou când pornesc aspiratorul sau maşina de spălat. Balamalele uşilor de la dulapuri se rup doar când le deschid eu, la fel pungile de gunoi, nou-nouţe, atunci când încerc să le vâr în găleată. Am încetat de vreo cinci ani să înţeleg fenomenul sau să găsesc explicaţii: între timp, chiar am învăţat să remediez problemele. Pe unele dintre ele, măcar... Cât despre comentarii, dacă reuşesc să aflu de ce nu merg, poate rezolv problema şi cineva postează, să îmi explice de ce mi se întâmplă toate numai mie...

Nostalgie

Indiferent cât de departe aş pleca de acasă, gândul mi se întoarce, de fiecare dată, la Dunăre. Aici îmi găsesc liniştea, aici îmi plâng durerile, aici trăiesc bucuriile altfel, la intensitate dublă. Aici s-au consumat multe dintre iubirile mele şi tot aici ajung, invariabil, de câte ori revin acasă. Dunărea e minunea mea. Şi, încă, e gratis.

Întâlnire

Ceaţa nopţii curge peste oraş. Aplecat pe o carte, la birou, într-un colţ, un student citeşte, probabil pentru a suta oară, aceeaşi pagină. Are examen a doua zi, dar nu se gândeşte deloc la asta. Revede fata tristă, cu ochi mari şi uzi, pe care a zărit-o în staţia de troleibuz. Îi revine în minte privirea pierdută, sfâşiată de durere, care s-a oprit o clipă într-a lui.Nu ştie de ce, dar, brusc, se simte de parcă cel mai important lucru ar fi să afle de ce era ea atât de tristă.

***

În apartamentul rece singura lumină vine de la o lampă de carte cu cleştele rupt şi pălăria arsă rău într-o parte, care se zbate să rămână aprinsă. Fata plânge înfundat, în pernă, să nu o audă nimeni. E parcă năucă de durere, se strânge în ea însăşi, ca într-o cochilie călduţă. A doua zi trebuie să-şi scoată mama din spital. Ştie că o aduce acasă doar ca să moară. A primit vestea de dimineaţă şi a stat preţ de o oră în staţia de troleibuz, înainte să se întoarcă la birou. Nu mai ţine minte de când nu a mâncat, dar nici nu îi e foame. Îşi aminteşte vag o privire, ca un foc scurt, care a încălzit-o o clipă, dar nu mai ştie nici când, nici unde...

***

Dimineaţă gri. Gunoierii trăncănesc coşurile proaste de metal, pe care noaptea le răstoarnă câinii. La brutărie s-a scos deja primul cuptor, iar gospodinele cartierului se înghesuie zgribulite, în capot şi papuci, să ia pâine. În staţia de troleibuz e pustiu. La chioşc, studentul îşi numără mărunţişul. N-are destul pentru un bilet cu două călătorii. “Uite-i şi pe ăştia, să luăm amândoi unul”, aude din spate o voce obosită. Chiar fără să se-ntoarcă, ştie că e ea.

Tentativă

Este pentru prima dată în viaţa mea când iniţiez un proiect fără să-mi propun nimic anume. Adică nimic bătut în cuie. Acest blog nu vrea să fie un jurnal, nu vrea să dea sfaturi, decât la cerere şi în măsura posibilităţilor, nu doreşte să fie nimic mai mult decât un spaţiu în care să-şi găsească locul gândurile mele. Acele gânduri pe care niciun alt spaţiu nu le încape şi pe care altfel nu le pot împărtăşi. Nu ştiu exact ce mă aşteaptă pe drumul acesta, ştiu doar că m-am gândit mult dacă să o iau pe strada asta sau nu şi astăzi am luat decizia s-o fac. Asta poate şi pentru că, de regulă, regret doar lucrurile pe care n-am avut curajul să le încerc la un moment dat, niciodată experienţele trăite. Şi dacă cineva, ajungând întâmplător în locul acesta, se va întreba de ce "oleacădemov", răspunsul este chiar simplu: îmi place movul, iar denumirea în aceasta variantă a ei, oleacă moldovenească, era disponibilă :) . Un pic de mov, cum i-aş fi spus din primul impuls, este ceea ce cred eu că-i trebuie oricărei femei pentru a se simţi bine în pielea ei, pentru a începe cu încredere o nouă zi. Şi nu e musai să fie o haină, poate fi un colţ de eşarfă, un pic de fard de pleoape sau, şi mai bine, o stare de spirit.

Regăsire

Câteodată suntem copleşiţi de griji. Ne trezim că am uitat să zâmbim câte o lună întreagă şi nu înţelegem de ce. Dăm vina pe vremuri, pe fiecare persoană care ne-a supărat în dimineaţa zilei în care ne-am pierdut cumpătul. Ne supărăm pe autobuzul prea plin sau inexistent, pe vânt că ne încurcă părul, pe praful cartierului nespălat de la alegerile trecute, pe câinii vagabonzi. Ridicăm tonul sau sprânceana, o cută ne apare în colţul gurii. Uităm de prieteni, de afecţiunea, de grija, de interesul real cu care ne înconjoară. Uităm să-i privim în ochi sau nu o facem tocmai pentru că ştim că nu ne-ar plăcea ce vom citi acolo. Într-un târziu, ne amintim. De zâmbete, de lacrimi, de ore târzii, de tremurul la unison al sufletelor gemene. De acele clipe în care am depăşit obstacolele împreună. Şi am învăţat din greşeli. Cuta din colţul gurii se transformă în zâmbet. Iar zâmbetul în convingerea că nu vom mai uita lucrurile esenţiale. Că vom afla răgazul regăsirilor simple, într-o privire complice, în seninătatea sprijinului reciproc acordat şi în sentimentul că, oriunde am fi, prietenul din celălalt va răspunde prezent.