Happiest season

 

Un nou film de Crăciun a pus pe jar întreaga comunitate LGBTQIA+, în mijlocul sezonului sărbătorilor de iarnă. "Happiest season" şi-a propus să le ofere mai ales lesbienelor propriul film romantic de Crăciun, de genul celor heteronormative cu care Hallmark şi Diva au inundat piaţa. Evident, filmul nu este încă accesibil pieţei din România, decât prin intermediul abonării la un serviciu VPN care vă poate localiza în Canada, de exemplu, oferindu-vă apoi acces la film. Dar e foarte clar, chiar şi din fragmentele deja apărute pe youtube că filmul romantic la care ne aşteptam e mai degrabă dramatic, fiind cu mult mai complex decât multitudinea de filme straight oriented în care personajele principale sunt mereu perfect coafate, perfect îmbrăcate, perfect adaptate la orice mediu, vreme, peisaj financiar etc, dispuse să se mute dintr-un oraş în altul, dintr-un stat american în altul sau chiar de pe un continent pe altul la cel mai mic semn de dragoste din partea potenţialului partener. În realitate, indiferent dacă eşti straight sau gay, lucrurile se petrec mult mai greu, mult mai încet, cu mult mai multă dramă. Dar, mai ales pentru noi, titlul ales pentru acest film spune multe, încă de la început. Sărbătorile de iarnă sau, în cazul nostru, chiar şi cele de Paşte, sunt, de cele mai multe ori, departe de a fi "happiest season". Asta fiindcă, pentru cei care nu sunt out faţă de familie, petrecerea timpului cu respectiva familie, uneori departe de partenerul dorit sau împreună cu el/ea, dar sub un alt pretext referitor la relaţie, devine un chin. Timpul trece cu greu, nesfârşitele minciuni sau omisiuni destinate să ascundă adevăratele fapte apasă sufletul, iar Crăciunul şi Revelionul devin instrumente de tortură. Nu am să vă spun cum se rezolvă dilemele respective în film şi nici cum s-ar putea rezolva în realitate. Un sfat se impune, totuşi: dacă nu puteţi fi voi înşivă de sărbători, încercaţi ca măcar o parte din ele să le petreceţii fiind cine sunteţi cu adevărat, alături de oamenii pe care îi iubiţi cu adevărat. 

Cât de mult contează contextul mediatic

 

Reprezentarea persoanelor non-heteronormative în media şi operele de ficţiune poate părea un subiect puţin important, mai ales într-o societate ca a noastră, unde acceptarea la scară largă şi adaptarea legislaţiei mai au încă drum lung de parcurs. Realitatea este însă că aceste aspecte rămân strâns legate, apariţia şi dezvoltarea primului determinând în mare măsură generalizarea celui de-al doilea. 

De ce este important, mai ales în adolescenţă şi prima tinereţe să te poţi identifica, în media, în filme şi seriale TV, în cărţi, cu persoane de aceeaşi orientare sexuală cu tine? În primul rând, fiindcă a recunoaşte la altcineva, fie el/ea un personaj de ficţiune, stări sufleteşti, impulsuri, reacţii cu care ne confruntăm este important pentru a ne ajuta să ne definim propria relaţie cu sexualitatea. În al doilea rând, chiar dacă viaţa nu e ca în filme, a vedea cum altcineva reacţionează într-o situaţie dată te poate ajuta să faci faţă, la rândul tău, atunci când viaţa nu te tratează cu blândeţe. Şi, să fim sinceri, viaţa nu e aproape niciodată uşoară pentru persoanele gay. Nu doar fiindcă ambientul social este ostil, nu doar fiindcă îţi poţi pierde locul de muncă şi dacă eşti doar un suporter declarat al comunităţii, ci şi, mai ales, fiindcă propriile conflicte interioare îţi afectează, de cele mai multe ori, echilibrul mental. 

Este dificil să reconciliezi o educaţie religioasă, de exemplu, cu traiul într-un cuplu cu o persoană de acelaşi gen, mai ales dacă aceasta nu a avut acelaşi ambient familial şi nu este la fel de religioasă. 

Este dificil să îţi vezi unitatea familială ca pe o "familie normală", dacă ai fost îndoctrinat că familia înseamnă copii şi, din cauza situaţiei sociale în care trăieşti sau, pur şi simplu, pentru că nu îi doreşti, nu ai aşa ceva. 

Este dificil să te vezi pe tine însuţi ca pe un adult funcţional şi care este util sieşi, familiei, prietenilor şi societăţii, în ansamblu, dacă explicaţia celorlalţi pentru absenţa unui partener (fie pentru că acesta este ţinut ascuns sau, pur şi simplu, nu a fost încă găsit) este că "mai copilăreşti" şi nu eşti gata să îţi asumi responsabilităţi, că eşti "răsfăţat şi e greu să se înţeleagă lumea cu tine".

Acestea sunt doar câteva motive pentru care este important nu doar să existe modele, dar şi ca ele să fie vizibile, atât pentru comunitatea LGTBQIA, cât şi pentru suporteri, pentru oponenţi şi pentru societate în general. Să afle că solistul lor preferat este gay poate fi o lovitură pentru părinţi, dar, în acelaşi timp, poate să le strecoare în minte ideea că nu e chiar atât de rău, până la urmă, că şi copilul lor poate avea succes, poate deveni "cineva", poate să funcţioneze în societate. Dacă, la o vârstă mai mare, acceptarea familiei sau a societăţii devine mai puţin apăsătoare, mai ales fiindcă independenţa financiară ajută la construirea unei fortăreţe intime, în adolescenţă, când transformările naturale fac dificilă coabitarea cu părinţii şi dezvoltarea firească a identităţii, posibilitatea de a evada în ficţiune sau de a vedea în media că viaţa ca persoană non-heteronormativă înseamnă mai mult decât respingere şi ură este cu atât mai importantă. 

Laţul urii aproapelui

Ura se strânge ca un laţ în jurul nostru. Un laţ sufocant, din care nu se întrevede posibilitate de scăpare. Oricât de mult ne-am dori, oricât ne-am spune că mâine va fi mai bine, acest mâine pare să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îmi amintesc abrogarea celebrului articol 200, cât de multe am crezut că va schimba, ce fericire interioară am avut, chiar dacă, pe atunci, nici vorbă să fi îndrăznit vreo demonstraţie publică de afecţiune sau orice gest care ar fi putut fi interpretat. Frica era prea profundă. A fost nevoie de o maturizare dureroasă pentru a ajunge în situaţia în care nu prea îmi pasă de reacţia publică. Şi acum, văzând cum societatea românească se întoarce la atitudini de secolul trecut, cum de jur împrejurul nostru ţări considerate progresiste au regresat în domeniul protecţiei drepturilor omului şi în special ale persoanelor LGTBQIA, mă apucă o groază ca atunci, în anii '90, când ştiam că a merge de mână cu o altă femeie pe stradă putea fi echivalent cu închisoarea, cu abuzul sexual sau chiar cu moartea. 

Ni se spune adesea că trebuie să fim mai vizibili, că oamenii din jurul nostru ne vor accepta atunci când vor realiza că suntem ca şi ei, persoane obişnuite, cu slujbe obişnuite, cu facturi şi probleme obişnuite. Ei bine, acest ideal mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Asta fiindcă oamenii nu vor să îi accepte pe cei diferiţi, pentru că prejudecăţile sunt mai puternice decât empatia. Nici măcar nu contează dacă este culoarea pielii cea care ne diferenţiază, dacă este limba pe care o vorbim, religia în care am fost crescuţi sau în care am ales să ne trăim viaţa. Este în oameni o răutate care îi îndeamnă să condamne ceea ce nu doar că nu înţeleg, dar nici nu vor să încerce să înţeleagă. Iar în absenţa unor reglementări legale clare, unele care să le permită familiilor formate din persoane de acelaşi gen să existe în aceleaşi cu condiţii cu cele hetero, schimbarea necesară nu va veni din interiorul societăţii. Să fim serioşi, oamenii nu sunt în stare să arunce gunoiul la coş în absenţa amenzilor care să-i oblige la asta. Se aşteaptă cineva să accepte lelea Floarea de la sine că vecinii de la 2, dealtfel băieţi buni şi săritori, care o mai ajută la cărat lucruri grele, nu sunt verişori, cum credea ea, ci soţi? 

Septembrie blues

 Septembrie e mereu o lună cu sentimente amestecate. E încă suficient de cald încât să îmi închipui că e vară, dar, pe de altă parte, este luna în care începea şcoala, luna în care era ziua ta, mama. Sau este, fiindcă, aşa cum îmi spune mie jumătatea mea mai deşteaptă, ziua ta rămâne mereu ziua ta, deşi tu, fizic, nu mai eşti. Mă doare atât de tare că nu mai eşti, deşi tu rămâi mereu vie în mine, în amintirile mele cu tine, în unele gesturi ale mele. Prietenii tăi tresar când îmi aud vocea, iar eu ştiu cât ţi-ar fi plăcut asta. Mie nu îmi place. Mă aud şi îmi sunt străină, parcă am furat ceva ce nu îmi aparţine.  

E cald, azi ar fi fost perfect pentru o plimbare prin centru şi pentru o masă undeva, într-unul dintre locurile tale preferate, deşi COVID-ul ăsta ne-a cam stricat planurile, nimic nu mai e cum era. Nu ştiu ce ai fi spus despre asta, dar ştiu cât ţi-ar fi displăcut campania electorală suprapusă peste luna ta favorită. Şi ştiu şi cu cine ai fi votat. Asta mă reconfortează întrucâtva. 

În altă ordine de idei, mi-am comandat nişte cercei frumoşi, care sigur ţi-ar fi plăcut. Da, am prea multe bijuterii, nu, nu port nici jumătate dintre ele. Ştiu că nu e logic să vreau altele, după cum nu ar trebui nici să cumpăr cărţi, dacă încă nu le-am citit pe toate cele din bibliotecă. Şi cu toate astea, abandonez orice logică în septembrie. Ştiu că mă înţelegi. Doar tu pricepeai de ce, deşi îmi era drag să mă duc la şcoală, deveneam mereu melancolică în prag de 15 septembrie. Sfârşitul vacanţei nu era doar sinonim cu reluarea temelor şi chinul uniformei mult prea apretate. Un an trecuse, copilăria se îndepărta din ce în ce mai mult şi, cumva, copilul din mine ştia că nicicând nu-i va fi mai bine. 

Gardianul viselor

Am atâtea lucruri să-ţi spun

Atâtea secrete ale somnului tău de dimineaţă

Atâtea gânduri nemărturisite

Ale tuturor anilor

De dinainte să vii

Când nu credeam că exişti

Când nu credeam în iubire

Am atâtea proiecte, atâtea dorinţe 

Am mai ales certitudini

Că eşti, că vrei, că mă vrei

Că lumea e-a noastră

Că poţi să dormi cât vrei dimineaţa

,Fiindcă eu sunt aici

.Gardian la poarta viselor tale

 

Nemţeşte sau cavalereşte, cum plătim consumaţia la întâlnire?

Tot văd în ultima perioadă comentarii în mediul on-line, atât de la bărbaţi, cât şi de la femei, referitoare la "zgârcenia la întâlnire". Cu alte cuvinte, fetele se plâng că bărbaţii nu achită nota, nu plătesc taxiul etc, iar aceştia se plâng că, pe de o parte, femeile vor să fie independente şi tratate ca atare, dar nu vor să împartă şi cheltuielile la întâlnire. Chestiunea poate părea meschină şi, până la un punct, chiar este, fiindcă, în situaţia în care chiar îţi place cineva, găseşti modalităţi să treci peste această neplăcere şi să transformi relaţia cu persoana respectivă într-una reuşită, indiferent cine plăteşte sucul.
Personal, am sentimente amestecate despre acest subiect. Nu înţeleg de ce trebuie ca o persoană cu care ieşi în oraş (atenţie, nu te-ai mutat împreună, nu îţi plănuieşti viitorul şi nu îţi alegi şervetele de bucătărie cu ea/el) să plătească pentru tine. Şi nu înţeleg de ce contează dacă persoana este bărbat sau femeie. Din punctul meu de vedere, dacă eu nu te invit în oraş cu specificaţia "fac cinste", "eşti invitata mea la teatru/film/etc", nu trebuie să te aştepţi să plătesc. Dacă spun una dintre formulele de mai sus, ştiu că am bani suficienţi ca tu să poţi mânca nisetru şi bea Moet Chandon, dacă asta vrei. Dacă nu, plăteşte fiecare ce consumă, dacă nu ai sau nu am bani prea mulţi, spunem din start "Eu cam atât pot cheltui astăzi", nu mi se pare o chestiune jenantă, ci o sinceritate necesară.
Încă de mică, nu am avut o educaţie tradiţională şi patriarhală. Tatăl meu, un om cu mult bun simţ şi cu picioarele pe pământ, mi-a spus mereu că îmi dă el bani (asta pe vremea când nu munceam, desigur) pentru orice vreau, nu am nevoie să îmi plătească nimeni prăjitura şi sucul etc. Singura dată când nu l-am ascultat, lăsând un bărbat mai mare de vârstă, care lucra şi avea un venit confortabil, să îmi plătească şi mie consumaţia, care consta exact din prăjitură şi suc, de vreo câteva ori, mi-a reproşat ulterior că "a cheltuit bani cu mine". Drept pentru care i-am făcut frumos un mandat poştal cu banii respectivi şi nu am vrut să mai aud vreodată de el.
Dacă formezi deja un cuplu, lucrurile se schimbă, sunt perioade şi perioade, situaţii şi situaţii. Nu are importanţă cine câştigă mai mult, dacă ambii parteneri trag căruţa relaţiei în aceeaşi direcţie. Nu mai există "al meu" şi "al tău", cheltuielile importante se fac de comun acord şi asta e. Dar să pui accent pe starea materială a unei persoane cu care ai ieşit de câteva ori în oraş, mi se pare de prost gust. Şi, sincer, să fiu în locul persoanelor de care vorbiţi aşa, nici nu aş vrea să ies cu voi.

Cum şi de ce se moare singur

O jurnalistă sau vedetă de televiziune sau realizatoare TV sau cum vreţi să-i spuneţi Cristinei Ţopescu a murit în casă, au murit lângă ea şi câteva dintre animalele pe care le avea şi nimeni dintre cunoscuţi nu şi-a dat seama că lipseşte. După trei săptămâni, o vecină a alarmat autorităţile şi s-a făcut astfel macabra descoperire. În urma acestui tragic eveniment, au început să curgă exclamaţiile pe conturile de Fb: Cum a fost posibil?, Cum de nu a ştiut nimeni?, Cum de nu s-a impacientat nimeni, nu i-a dat nimeni femeii acesteia un telefon timp de trei săptămâni?
Realitatea este că, exceptând familia apropiată, colegii de serviciu (dacă nu cumva, aşa cum era cazul ei, tocmai te-ai angajat într-un loc nou) şi, poate, dacă suntem extrem de norocoşi, unul, doi prieteni, niciunul dintre noi nu are pe nimeni, de fapt.
Singurătatea acută este poate cea mai grea boală a contemporaneității, cu atât mai mult cu cât conexiunea la viaţa socială virtuală poate crea iluzia unei comunităţi. Să fim sinceri, însă. Facebook nu înseamnă că oamenii care îţi dau like la postări îţi vor deschide şi uşa, dacă ai o problemă, îţi vor uda florile când pleci în concediu şi că tu vei face la fel pentru ei. Asta nu neapărat fiindcă ar fi oameni răi, ci pentru că, în cele mai multe cazuri, fie nu sunt fizic în apropiere, fie, pur şi simplu, se tem să nu deranjeze. Faceţi un bilanţ mental şi vedeţi câţi dintre prietenii de pe Fb ar veni să vadă ce faceţi, dacă, timp de trei săptămâni, nu aţi posta nimic...
Dacă părinţii s-au stins, fraţii nu există sau, preocupaţi de propriile vieţi, probabil pe alte meleaguri, nici nu realizează că nu au vorbit deloc cu voi o lună întreagă, dacă nu aveţi un partener stabil de viaţă sau un copil, şanse sunt să nu-i prea pese ni
mănui că aţi dispărut. Decât dacă, evident, faceţi mereu eforturi pentru a vă asigura de contrariu. Nu refuzaţi invitaţiile prietenilor la socializare offline, decât dacă chiar aveţi febră 40, nu găsiţi mereu scuze pentru a nu lua parte la evenimente, chiar dacă, de fapt, nu sunteţi tocmai cea mai sociabilă persoană. Este în natura noastră, a tuturor, ca, dacă un om ne-a refuzat o dată, de două, de trei ori, să încetăm, pur şi simplu, să îl mai invităm. A nu se înţelege de aici că, dacă nu ai chef de socializare, e musai să faci asta. Nu, doar că decizia de a nu o face trebuie să fie una asumată. Şi că trebuie să existe, în viaţa fiecăruia, măcar o persoană care, dacă nu a văzut semne de viaţă de la noi timp de 24 de ore, să se panicheze. S-ar putea să fie prea târziu şi aşa, dar poate totuşi nu... Când vă faceţi prieteni, asiguraţi-vă că sunt dintre cei care ar sparge uşa, dacă nu răspundeţi la telefon într-un timp rezonabil. Ah, şi, evident, faceţi acelaşi lucru pentru ei.

De ce au votat românii la referendumul pe Justiție, iar la cel al CpF, nu

Ieri a fost ziua cea mai lungă pentru foarte mulți români din diaspora, dar și pentru prietenii lor rămași în țară. Sau părinții, frații, copiii. Cu toții am stat treji până noaptea târziu, într-un semn de solidaritate izvorâtă din indignarea față de modul în care administrația acestui stat a înțeles să organizeze alegerile.
Dincolo de rezultate, care au demonstrat clar că românii, indiferent unde trăiesc ei, s-au cam săturat de hoți, sentimentul cu care rămân după scrutinul acesta este cel al unei deșteptări naționale mult așteptate, care se petrece, în  sfârșit, după ce aproape cinci milioane de români au părăsit țara, unii temporar, alții, cei mai mulți, definitiv.
Poate și mai important decât cine va ajunge în Parlamentul European este faptul că românii au validat, prin prezența lor la vot, referendumul pe Justiție. În ciuda întrebărilor formulate alambicat, care i-au indus pe unii în eroare, oamenii au votat masiv Da la referendum. Am văzut în spațiul on line niște replici, de la persoane care au ales să nu voteze la referendum, spunând că nu o mai fac fiindcă votul lor afirmativ de la precedentul referendum, cel care urmărea să modifice Constituția pentru împiedicarea, într-un viitor necunoscut, a formării de familii din persoane de același sex, nu a fost luat în seamă.
Constat, cu tristețe, că sunt încă oameni, de ambele părți ale baricadei, care nu au înțeles rezultatul acelui referendum din octombrie 2019. Românii au demonstrat atunci că subiectul propus nu este pe agenda lor de priorități. Nu toți cei care nu s-au prezentat la referendum erau de partea persoanelor gay, unii, pur și simplu, au acordat, prin neprezentare, un vot de blam agendei PSD, a BOR și a CpF, fără ca asta să însemne că ar vota Da la un posibil referendum privind dreptul persoanelor gay de a se căsători și de a adopta copii, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Irlanda.
În ceea ce privește referendumul de ieri, lucrurile erau mult mai clare: ori erai cu hoții, ori împotriva lor! Iar oamenii cinstiți au ales votul împotriva hoților, fără echivoc. Acesta este mesajul transmis. Cât despre rezultatele în ceea ce privește partidele, niciunul dintre câștigătorii scrutinului nu ar trebui să se culce pe lauri. Românii au fitilul scurt la răbdare în ultima vreme, fiindcă prea i-au pus-o toți la încercare. 

Şi noi ce facem, votăm sau nu?...

Aproape un an de când n-am mai scris pe blog. Uneori, scriu în gând postări pe care pe urmă nu le mai pun şi aici. Alteori încep să scriu şi pe urmă viaţa se întâmplă, lăsându-mă cu drafturi inutile, pe care n-am chef să le mai termin.
Mă dor atât de multe din lucrurile care ni se întâmplă sau se întâmplă şi avem impresia că nu nouă, dar de fapt...
E război în Siria, Rusia e tot foarte aproape de noi, ne suflă Putin în ceafă, dar, şi mai grav, e război în ţară, ne-au separat ultrareligioşii în "noi" şi ceilalţi, se pregăteşte un referendum în care să ni se mai zică, încă o dată, că noi nu avem dreptul să ne iubim cu hârtie de la Primărie, ci doar pe ascuns, în dormitor, neapărat în dormitor, să nu mai vorbim de bucătărie, baie şi alte debarale care pot fi la fel de bine folosite în scopul sexual neprocreator în care AM ALES să ne folosim trupurile.
Mi se face aşa o greaţă când văd şi aud părerile unor oameni care nu au fost nicicând în situaţia să nu poată iubi pe cine vor, să nu poată să-şi coasigure soţul/soţia, să nu poată să facă nimic din lucrurile absolut fireşti. Nu poţi şti nimic, până nu trăieşti. Poţi încerca să te pui însă în pielea celuilalt şi să înţelegi că nu e uşor. Că nimeni nu ar alege să fie urât, dispreţuit, discriminat, bătut sau chiar omorât pentru că iubeşte pe cine iubeşte. Că poţi alege să fii fericit sau să te complaci într-o minciună, să pretinzi că eşti fericit într-o viaţă care nu îţi aparţine. Şi poţi pretinde o vreme, unii au făcut-o pentru câţiva ani, alţii pentru câteva zeci de ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot cedezi psihic. Ori îţi cauţi uitarea în alcool, ca să te poţi preface că iubeşti, că faci sex etc, ori recurgi la droguri, ori la ambele sau, pur şi simplu, mori. Îţi trebuie curaj să alegi să trăieşti, să fii fericit, îţi trebuie curaj să îţi cauţi jumătatea şi să recunoşti că ai găsit-o. Şi pe urmă să lupţi pentru fericirea ta, zi de zi. Cu tine, cu voi, cu temerile inerente, cu toate nesiguranţele şi nebuniile aferente oricărui început. Dar, ca şi când toate astea n-ar fi suficiente, mai trebuie să te lupţi şi cu restul lumii. Cu ignoranţa şi cu ura unor oameni cărora, de fapt, nu le faci nimic. Oameni de la care nu ţi-ai dori, de fapt, decât să te lase în pace aşa cum şi tu îi laşi în pace. Mă uitam la ce scriam pe bloc prin 2010 şi constatam, cu tristeţe, că dorinţele mele pentru următorii nouă ani sunt departe de a se fi îndeplini şi nici nu au vreo şansă până la anul. Departe să acceptăm căsătoria între persoane de acelaşi sex, ne pregătim să modificăm Constituţia aşa încât acest lucru nici să nu fie vreodată posibil (cel puţin atâta timp cât ne ghidăm după această Constituţie). Între timp, statul continuă să ne perceapă impozite şi taxe (ba chiar mai multe decât cetăţenilor straight, după cum spuneam mai sus) şi, din ce se aude, urmează să ne impună şi o taxă pentru celibat, pentru că, nu-i aşa, pe hârtie suntem singuri... Mai rău, nici nu ştiu dacă ar trebui să ne ducem să spunem "nu" la referendum sau, cum susţin unii, ar trebui să stăm acasă, în speranţa (deşartă, după părerea mea) că n-or să se prezinte la vot suficienţi cetăţeni pentru validare... 

Papuci de vară cu blană. Vorbesc serios.

Ştiu că anul acesta căldura e ca Fata Mogana, ba vine, ba fuge, dar se pare că în ultima săptămână şi-a intrat serios în drepturi, că au apărut pe stradă hainele de vară. Adică au apărut pe oamenii de pe stradă, înţelegeţi voi ce vreau să spun. Să mă iertaţi că par confuză, dar sunt încă în stare de şoc. Printre modelele verii ăsteia se pare că se situează nişte papuci de stradă, pe numele lor Pafy sau Pufy (variază în funcţie de sursă), care au deasupra blană naturală. Ei, se pare că sunt şi nişte copii ieftine cu blană artificială, dar sincer, dincolo de aspectul ecologic lăudabil, tot oribili sunt şi ăia. 

Aţi auzit bine, papuci de vară cu blană. Pe lângă întrebarea, absolut firească din punctul meu de vedere, de ce dracu' ţi-ai pune blană în picioare vara, se mai naşte una, cel puţin la fel de legitimă. De ce ai vrea să arăţi pe stradă ca în budoar? Pentru că, să mă ierte domnişoarele de modă nouă pentru neştiinţă, eu papuci cu un smoc de blană deasupra n-am văzut decât în dormitoarele de cucoane din alte timpuri, la asorte cu capoatele de satin şi desuurile de mătase. 

Iacătă şi papucii cu pricina, evident, am ales culoarea preferată :))).

Stări anticipativ-apreciative

N-am dispărut, doar că primăvara asta capricioasă pe mine mă face să mă retrag, aşa, ca într-o cochilie - dacă aţi văzut vreodată crabi în cochilie de melci, la mare, cam aşa sunt eu :D, să-mi fac somnul de frumuseţe fără influenţe exterioare şi pe urmă, când e deja vară instalată serios, să ies şi să mă bucur de căldură. Nu prea mă iubesc prietenii, pe motiv că vara mea iubită e o pacoste de nişte ani încoace, dar toată lumea e de acord că tot ea e sinonimă cu marea, cu concertele în aer liber - nu neapărat pe plajă, dar acolo e cel mai bine, cu libertatea de a experimenta diverse, de a întârzia pe străzi după ora stingerii, când cetăţenii responsabili dorm în patul lor. Mi-e dor de o vară din asta, uşor iresponsabilă, uşor bahică, uşor exagerată, cu o baie înr-o arteziană sau într-o piscină, la miezul nopţii, cu oleacă de nebunie. Până una alta însă, mă scutur de ploaie şi mă gândesc anticipativ-apreciativ la concetul Patriciei Kaas de luna viitoare, la micile bucurii, la cât de frumos are să-mi zâmbească iubita azi, când ajung acasă cu flori. Ceea ce vă doresc şi vouă, din tot sufletul!

Daţi-mi primăvara înapoi!

Primăvara asta, vorba poetului, nu-i decât o copie. Şi poate că mi-ar plăcea s-o văd cum îi plouă şi îi ninge aşa, dintr-o cabană de munte - eventual dintr-o mansardă, aşa ce-mi plac mansardele:) - dar în oraş, între bălţi de diferite dimensiuni, apă adunată la borduri, noroi adus din spaţiul cândva verde de maşinile care n-au alt loc de parcare, sfârşitul ăsta de martie e deprimant. Noroc de zarzări şi cireşi, că au înflorit şi au mai schimbat aerul. Nu mă plâng, însă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să te bucuri de tot ce ai, iar eu am multe motive de bucurie. Numai că, sincer, aşa aş vrea să vină căldura, aşa m-am săturat de frig în oase, de dureri reumatice (nu râdeţi, nu râdeţi, o să vă vină şi vouă rândul :D), de umezeală şi ploaie rece, interminabilă. E ca şi când vremea îmi face în ciudă; când trebuie să lucrez sau sunt prinsă în treburi casnice fără posibilitate de amânare, e frumos şi călduţ, numai bun de făcut fotografii pe malul Dunării. Când sunt liberă ca pasărea cerului, se supără barometrul pe mine, temperatura scade cu zece grade într-o singură noapte, plouă de parcă mâine n-ar mai fi zi, pe scurt, e un timp de tot rahatul, scuzaţi-mi franţuzeasca! 

Frate, să se hotărască odată: ori e primăvară, ori nu, să ştim o treabă! Cred că o arunc din garderobă hainele intermediare, că sunt inutile, nu ai când să le porţi, treci direct de la pulovere la tricouri şi de la bocanci la sandale, fără pantofi, pardesie şi eşarfe de mătase. Şi să zicem că n-ar fi aşa un bai lipsa pantofilor cu baretă pe gleznă, dar fără eşarfe, eu nu pot, clar! Fac deci o moţiune: mie daţi-mi primăvara înapoi! 

În dragoste, gest prea mic nu există

Dacă ne-am opri mai des, în goana noastră nebună după bani şi onoruri, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru şi să simţim ce se întâmplă în noi, poate că şi viaţa ne-ar fi mai frumoasă. Timpul pe care nu ni-l îngăduim pentru micile bucurii se transformă, rapid, în frustrări. 

Practic, nicio clipă nu se retrăieşte, o ocazie pierdută nu se întoarce, un gest frumos nefăcut la momentul potrivit devine tardiv, iar o viaţă de regrete ne transformă, iremediabil, în umbre ale celor ce-am fi putut fi, dacă doar ne-am fi îngăduit să zâmbim unei flori înmugurite, să ne bucurăm de veştile bune primite de alţii, să ne reîndrăgostim de omul de lângă noi în fiecare zi, fără motiv, doar pentru că ne-am acordat răgazul de a-i admira zâmbetul, de a-l privi cum doarme, de a-i descânta încruntarea când visează urât. 

Se spune că fericirea e în lucrurile mici, o fi, n-o fi aşa, n-am habar, ştiu doar că nu există un gest prea mic. Orice lucru pe care îl facem lipsiţi de egoism, pentru că aşa îi place persoanei iubite, ne transformă şi ne îmbogăţeşte. Asta nu înseamnă să dăruim la nesfârşit fără să primim niciodată, lipsa de echitate într-o relaţie va dăuna, mai devreme sau mai târziu. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim sinceri faţă de celălalt şi faţă de noi înşine: să spunem ce ne place şi ce nu, să indicăm, într-un fel sau altul, dacă un anume gest nu ne-a fost pe plac şi, cel mai important, să încurajăm la celălalt lucrurile care ne-au adus bucurie. Şi să le facem la rându-ne. 

Pentru mine, dacă ai stat ani de zile cu un om şi nu ştii cum îşi bea cafeaua, înseamnă că nu te-a interesat, de fapt, şi că ai trecut prin relaţia cu pricina ca gâsca prin apă. La fel, dacă stai lângă un om ani, nu se poate să nu observi că îl enervează că n-ai pus bine capacul pe găleata de gunoi sau că nu se aşază la masă până nu are absolut tot ce i-ar trebui la îndemână. Dacă îţi pasă, sunt lucruri pe care le vezi, le simţi, le ştii aşa cum ştii, instinctiv, că trebuie să-ţi pui maiou când afară sunt -15 grade. 

Găsiţi răgazul să aflaţi ce anume vă trebuie de la dragoste şi, de fapt, ce vă trebuie de la viaţă. Aşa, veţi iubi frumos şi rotund şi, dacă aveţi şi ceva noroc, sunt şanse să primiţi o dragoste asemenea. Iar asta, dragilor, chiar nu-i puţin lucru!

Iubirea ne trebuie zilnic

Avem zile mai bune şi zile mai proaste. Poate cea mai bună metodă să aflăm care ne sunt cu adevărat prietenii este să-i ţinem aproape şi într-una dintre zilele proaste. Dacă nu fug după ce ne văd partea cea mai întunecată, atunci e bine, înseamnă că avem şi ceva bun de oferit, în schimbul toanelor, al proastei dispoziţii şi al nemulţumirii chiar fără motiv cu care ne luptăm uneori. 

Când iubim, ni se pare mai simplu, de parcă omul de lângă noi ar trebui, by default, să ne înghită toţi nervii, toate nemulţumirile, toate neîmplinirile. Ei bine, nu. Nu de aia iubim, acel "la bine şi la rău", mai mult sau mai puţin oficial, recunoscut etc nu înseamnă că putem fi oricât de mitocani cu cel/cea de lângă noi şi că trebuie să ne suporte. Şi, evident, nici viceversa. E important să fim noi înşine cu omul iubit, fiindcă, altfel, nu vom fi niciodată siguri că ne iubeşte pe noi, aşa cum suntem, cu hachiţele noastre sau că iubeşte un ideal care nu vom fi niciodată, o proiecţie a propriilor sale dorinţe, aspiraţii. E la fel de important să nu uităm că, oricât de mult ne-ar iubi, omul de lângă noi este exact asta: OM. Cu zile bune şi zile proaste, cu temeri, cu zâmbete şi cu lacrimi, un om independent şi, totuşi, atât de dependent de noi şi de stările noastre.  

Nu uitaţi să-i spuneţi celui drag că-l iubiţi. Nu doar marţea viitoare, ci în fiecare zi, dacă se poate. Şi să-i spuneţi "Iartă-mă", când îi greşiţi, "Te rog frumos", când îi cereţi ceva şi, în genere, ce OM minunat este, înainte de a fi bărbat sau femeie. Iubiţi-vă mult!

Cum să ieşi din zona de confort

Câteodată, provocările fac bine, te scot din zona de confort şi te aruncă în luptă, vrei, nu vrei, eşti pregătit sau nu. Evităm zonele dureroase, evităm să ne întoarcem, în minte, la momente grave, chiar tragice, uneori, pe care le-am trăit. Ocolim cu bună ştiinţă sau inconştient exact acele "butoane" prin care, dacă le-am apăsa, am atinge direct durerea, rana mai mult sau mai puţin închisă. De fapt, cred că singura modalitate de a ne vindeca este chiar înfruntarea temerilor, chiar curăţarea rănii, ca atunci când se închide să ştim că, dedesubt, ne vindecăm. Fără complicaţii, fără infecţii tardive. 

Evident, fiecare dintre noi reacţionează diferit la durere. Unii ripostăm, alţii ne facem ghem, precum ariciul, şi nu mai lăsăm pe nimeni să se apropie, alţii de construim cazemate şi rămânem în spatele pereţilor groşi, unde ne simţim în siguranţă. Nimănui nu-i place să-l doară, nimeni nu vrea să sufere, asta e clar. Dar de-a lungul anilor am înţeles că, dacă suferinţa n-o putem evita, atunci putem evita măcar scufundarea iremediabilă în tristeţe. Nu foloseşte la nimic să evităm anumite melodii, să nu revedem nişte filme, să nu deschidem albumele cu fotografii. Trecutul nostru suntem tot noi, după cum prezentul ne aparţine. Iar viitorul, clar, este al celor care îndrăznesc să nu mai privească înapoi cu mânie, tocmai pentru a putea privi înainte cu putere şi încredere.

Eu sunt bine, merci :)

Mă întreba deunăzi cineva ce mai fac, dacă sunt bine. Binele, cred eu, e o chestiune relativă, depinde cu ce-l compari, la ce te raportezi. Dintr-un anumit punct de vedere - cel mai important, de fapt - sunt foarte bine: sunt iubită şi iubesc în aceeaşi măsură, sunt respectată şi apreciată, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fim sănătoase, eu şi jumătatea mea, atât. Chiar am avut noroc, sunt conştientă de asta, un noroc pe care, poate, am şi ştiut să-l încurajăm să se consolideze, să crească, să se transforme în mod fericit. Chiar cred că dragostea este o chestiune de alegere. Nu atât de alegere a persoanei potrivite, cât de alegere a aprofundării sentimentului: să te îndrăgosteşti poate fi, în anumite condiţii, uşor. Să iubeşti e mai greu, fiindcă ai nevoie de rezerve inepuizabile de răbdare, de compasiune, de empatie, de disponibilitate. Trebuie să fii tolerant, cu tine în primul rând, fiindcă toţi greşim, dar şi cu celălalt, care, şi el, are dreptul să greşească, fiind în acelaşi timp conştient că, orice s-ar întâmpla, ai să fii acolo, trăgând căruţa în aceeaşi direcţie.  E foarte simplu să aştepţi totul, nefiind capabil să dai totul. Dacă dăruieşti absolut tot ce poţi, zi de zi, n-are cum să iasă rău. Evident, nu spune nimeni să stai într-o relaţie care nu-ţi oferă ceea ce ai nevoie, dar nici să pleci la primul impas nu e chiar în regulă, asta dacă primul impas cu pricina nu se lasă cu bătăi sau insulte sau alte descreierări din astea. 

Ce vreau să spun, pentru aceia dintre voi care încă vă mai căutaţi jumătatea sau n-o căutaţi, dar speraţi în secret să vă descopere ea, este că dragostea învinge, până la urmă, dar trebuie ajutată. E nevoie de sacrificii, e nevoie de răbdare, de putere, dar, în primul rând, e nevoie ca ambii parteneri să ştie exact ce vor sau, măcar, ce nu vor. Nu spun că e uşor: unii dintre noi învaţă asta rapid, alţii după 30 de ani, alţii după 40, dar nu cred că e vreodată prea târziu să iubeşti, important este să vrei să faci pasul încrederii în celălalt şi în tine însuţi. Asta contează cel mai mult. 

Revenind la întrebarea din start, eu sunt bine, merci. Ceea ce vă doresc şi vouă :)!

Parcă n-a trecut nicio zi

         Mi-e aşa de dor să nu vorbim deloc, dimineaţa, la cafea, iar pe urmă, după cinci minute de la ieşirea pe uşă să te sun să-ţi povestesc multe şi mărunte, iar tu să te superi "De ce nu mi-ai spus acasă, ştii că nu-mi place să vorbesc la telefon?!". 

         Mi-e dor să vii din vacanţă şi eu să-ţi fac "ceva bun", fără să te întreb ce vrei, iar tu să te bucuri mereu, ca un copil, indiferent ce ţi-aş fi pregătit. Mi-e dor să cumpărăm împreună una, două, nouă cărţi şi tu să spui mereu "Eu o citesc prima!", iar eu să mă strecor în camera ta şi să-ţi fur cartea abia începută pentru a o devora, la lumina lămpii, până dimineaţă. Mi-e dor de toate vacanţele noastre împreună şi de cele pe care nu am mai apucat să ni le facem cadou. Mi-e dor să-ţi iau flori, cu ultimii bani din buzunar,  doar ca să te fac să zâmbeşti, în zilele în care eşti cu moralul la pământ. 

       Mi-e dor de tine de un an deja, mama mea frumoasă. Şi parcă n-a trecut nicio zi. Îmi tot spun că trece, că e mai uşor şi că o să te uit. Îmi spun ei asta, dar eu nu-i cred. Nu pot să uit. Nu pot şi nici nu vreau.

Curcubeul de după frică

După o frică imensă, bucuria vine cu lacrimi, cu dezlănţuiri de toate felurile, cu hohote de râs, cu îmbrăţişări şi cu dansat în ploaie în mijlocul străzii. Bucuria vine cu multe curcubeie, cu glume, cu muzică, cu oameni calzi. Aşa mă bucur că mai sunt motive de zâmbet pe lumea asta, că nu e totul durere şi întunecare şi disperare! Astăzi, soarele îmi zâmbeşte mai frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.

Tu-mi spuneai "La mulţi ani!" şi azi. Îmi dădeai ceva bun sau îmi făceai ceva bun. Râdeam şi ne aminteam de lucruri aproape uitate din copilăria mea, una frumoasă mai ales datorită ţie. Nu trecea 1 Iunie fără o carte. Nu trece o zi fără să mă doară. 

Aproape, departe

Îmi eşti aproape şi departe în acelaşi timp. Aproape fiindcă mâinile mele, cum spuneam demult, seamănă mâinilor tale, pe care acum nu le mai văd, dar pe care mi le amintesc. Aproape, fiindcă vocea mea e din ce în ce mai asemănătoare cu a ta, mai ales atunci când îmi pierd calmul. Iar asta se întâmplă mult mai des. 

Departe eşti fiindcă nu mă mai ajunge zâmbetul tău, mi-e greu să-l mai văd, mi-e foarte greu să şterg de pe faţa ta ceaţa durerii din ultimul timp. Timpul nostru, aşa de scurt, pe care-l credeam nesfârşit. Regret puţin, fiindcă am fost norocoase să avem timp bun, dacă nu mult, împreună. Am râs mult, ne-am plimbat mult, am citit mult, am mâncat puţin şi bun, am băut bun şi ceva mai mult. Te port în mine şi sper s-o fac frumos.