Crăciun fericit!

Nu pot să las să treacă sărbătoarea Naşterii Domnului fără câteva cuvinte. Nu multe, sunteţi probabil sătui de atâtea urări care curg din toate părţile, dar simt nevoia să vă spun ceva, din suflet pentru suflet.
Nu vă enervaţi dacă nu aţi găsit loc de parcare în supermarket, dacă exact în faţa voastră cineva a luat din raft ultima cutie cu bomboane de pom, nici măcar dacă nu mai au jambon de porc sau carnea tocată pentru sarmale nu e chiar aşa de slabă precum aţi fi vrut. Nu vă enervaţi fiindcă se circulă infernal, bară la bară, nu vă pierdeţi cu firea dacă bradul nu e perfect rotund, dacă instalaţiei i s-a ars, tocmai acum, un bec şi nici nu faceţi un capăt de ţară în cazul în care nu aţi găsit chiar cadoul perfect pentru fiecare om drag.
Mai bine respiraţi adânc, adunaţi-vă pe cine iubiţi aproape, puneţi pe masă ce se găseşte prin frigider, cântaţi un colind sau ultimul hit al Metallica, după cum vă îmbie inima. Încercaţi să dăruiţi ceva celor mai necăjiţi, dacă aveţi de unde. Încercaţi să vă număraţi binecuvântările: dacă sunteţi sănătoşi, voi şi ai voştri, e un punct câştigat; dacă aveţi un loc de muncă, vă este mult mai bine decât sutelor de mii de români care tocmai şi-au pierdut slujba, înainte de Sărbători; dacă sunteţi îndrăgostiţi şi vi se răspunde cu aceeaşi monedă, nu există cadou mai frumos pe care l-aţi putea primi de Crăciun; dacă aveţi privilegiul de a vedea bucuria din ochii unui copil atunci când îşi deschide cadourile, vă cântă îngerii pe umeri! Acestea sunt lucrurile cu adevărat importante. Crăciun fericit, dragii mei cititori, oricine aţi fi, oriunde v-aţi afla!

My heart sings a new tune...

I'm singing in the snow :) A new tune, baby. Yours and mine, a song of hopefully never ending bliss, the first one in my life that really feels right. I think I know all its notes, I keep forgetting some lyrics though, you must remind me now and then what they sound like... I promise to keep the line and key :) I love you, precious!

minunată/explozivă/a mea

m-ai întrebat de ce te iubesc...
firesc, răspunsul îmi stă pe buze
precum căldura primului sărut
suspendat între atunci, acum şi mâine
mă trezesc dimineţile cu el în gând
îl înfăşor în zâmbete şi ţi-l strecor în cafea
pansament pentru durerile zilei
adorm cu grijile tale strânse în pumn
ca tu să zâmbeşti, în somn, amintirii mele
de ce te iubesc? e simplu:
fiindca esti
minunată/explozivă/a mea
nu neapărat în această ordine
fiindcă suntem

Nu mai vreau nimic!

Înainte de turul II al alegerilor prezindeţiale, m-au mitraliat, din toate părţile, mesaje electorale. Mai cuminţi, mai obraznice, insistente, delicate, de toate neamurile, de la toate partidele. M-am săturat până peste cap!
Trecute alegerile, cu tot balamucul lor, asupra căruia nu mă pronunţ, fiindcă mi-e pur şi simplu scârbă, mă asaltează, din toate părţile, reclame la ce vrei şi ce nu vrei, dar trebuie să cumperi pentru Sărbători. Aspiratoare inteligente, storcătoare de fructe, tensiometre, haine, jucării, oferte trei plus unu, doi plus unu la toate nebuniile posibile şi imposibile, de la detergenţi - doar trebuie făcută curăţenia de dinainte de Crăciun, nu? - la şampon (clar, după atâta menaj, e musai să ne şi spălăm!), săpun etc, trecând razant prin condimente pentru sarmale şi cârnaţi, scorţisoară cu râşniţă cu tot şi alte ciudăţenii de care nici nu ştiai că ai nevoie ca să execuţi cu graţie o plăcintă cu răvaşe de Revelion. Ei bine, nu ştiu voi, dar eu una pur şi simplu nu mai vreau nimic! Dar nimic... Îmi vreau doar iubita lângă mine, muzica în surdină, o creangă de brad, să miroasă un pic a iarnă şi linişte. Multă linişte.

Atât de mică...

Când se apropie sărbătorile, încep să descresc. Zic mereu, an de an, că nu mai vreau cadouri, că nu mai vreau brad, că am crescut, nu mai sunt copil! După care, cu o lună înainte, încep să mi se scurgă ochii, prin magazine, după globuri, beteală, ornamente pentru masă, uşi, pereţi etc. Şi mă apuc, evident, de cumpărat cadouri :) Cum nu mi-a plăcut niciodată înghesuiala din ultimele zile de dinainte de Crăciun, fac asta din timp, iau câte ceva în fiecare zi pentru cei dragi. Anul acesta am început cu darurile pentru cei mici şi foarte mici. Pierdută în standul cu jucării şi cărţi pentru copii, m-am simţit, din nou, mică mică, de câţiva anişori, extaziindu-mă în faţa vitrinelor librăriilor - lumi ale poveştilor şi jucăriilor în vremurile alea - cu nasul cârn lipit de geam, cu mânuşi de lână tricotate şi prinse de după gât cu un şnur, să nu le pierd şi, evident, cu urson (cine ştie, cunoaşte!)greu şi incomod. Copilăria mea avea şi zăpadă, zăpadă mare, cât gardul, prin care bunicul făcea pârtie, ca să mă tragă cu sania până la fântână, de unde scotea apă, punea găleţile pe sanie şi mă lăsa şi pe mine să trag, mânuţa mea cu mănuşă de lână lângă a lui, arsă de soare, noduroasă, dar atât de caldă... În bucătăria bunicii, mică de tot, mirosea a tocăniţă şi a mămăliguţă caldă, o pisică, tolănită pe cuptor, torcea uşor, iar la cap îmi ticăia ceasul deşteptător.
Acum, bunicii nu mai sunt, cu ei s-a dus şi o parte din mine, una pe care n-am s-o mai recapăt nicicând. Dar, cu câteva săptămâni înainte să vină Moşul, redevin pentru câteva clipe copil. Şi mai iau un glob şi un fir de beteală, mai pun bine câte un cadou. Şi cumpăr bomboane de pom, pe care, desigur, le mănânc şi, în Ajun, iau altele :)...

Aşteptări pe pâine

V-aţi gândit vreodată că, de-a lungul vieţii, ne petrecem cel mai mult timp aşteptând? Nu ştiu dacă într-adevăr, fizic vorbind, răstimpul cu pricina este cel mai mare, dar cu siguranţă pare aşa.
Copii fiind, ni se spune mereu că trebuie să mai creştem pentru a face un lucru sau altul. Trebuie, deci, să aşteptăm. Îmi amintesc, de exemplu, că, pe la patru ani, mi se spunea că am de aşteptat vreo doi ani ca să ajung la şcoală, să învăţ să citesc. N-am reuşit să aştept decât un an, fiindcă după aceea am învăţat singură să citesc... Aşteptarea nu mi s-a părut o alternativă!
În adolescenţă, reperele se schimbă, aşteptarea rămâne însă problematică: părinţii spun, de regulă, că nu ai voie la petreceri care ţin toată noaptea decât după vârsta X sau în oraş la plimbare până după ora 22,00 decât după vârsta Y. Permis de conducere poţi să-ţi iei doar după 18 ani. Numai în ceea ce priveşte consumul de alcool şi tutun nu pare la noi aşteptarea prea lungă, dar asta e deja altă poveste.
Odată ajuns adult, aşteptările se modifică, se nuanţează. Înfrigurarea rămâne însă aceeaşi, dacă nu chiar se acutizează, fiindcă nici nu îţi permiţi să fii nerăbdător pe faţă - doar eşti ditamai omul! Şi uite aşa, te trezeşti aşteptând o promovare pe care o meritai de multă vreme, o mărire de salariu la care ai fi avut dreptul etc.
Singura aşteptare comună tuturor vârstelor şi, în acelaşi timp, cel mai greu de suportat este cea a persoanei iubite. Indiferent de anii pe care-i duci în spate, acele minute în care îţi aştepţi perechea şi ea/el întârzie par nesfârşite. Te chinuie, te frământă, te apasă, treci, într-o clipă, de la o stare la alta. E cea mai cumplită corvoadă, dar, în acelaşi timp, mi se pare şi cea mai dulce aşteptare. Aceea în care anticiparea şi imaginaţia prind aripi.

A fost

Timpul nu ne schimbă, e o iluzie
Cu care ne îmbrâncim regretele
În debaraua plină de schelete
A lui „a fost”. Confuzie!

Nu devenim mai buni, în anii copţi
Nici înţelepţi peste măsură
Ci doar ne amintim, cu ură
Vechi şi pierdute tinereţi.


Ne roade pizma, o simţim la os
Ciuda ne amărăşte existenţa
Iar timpul nu-şi găseşte rost
Nici inima cadenţa.

La tineri ne uităm chiorâş
Ne doare frăgezimea lor
Şi pasul drept şi gândul clar
Şi, evident, că iubesc iar.

22 - cine dă cu votu-n ei?

M-am tot întrebat, zilele astea, dacă să scriu ceva despre iminentele alegeri. Deşi evit politica în spaţiul meu personal, mi-am dat seama că alegerea preşedintelui şi decizia dacă să spun "da" sau "nu" modificării structurii parlamentului este una care, in extremis, mă afectează şi personal. Drept pentru care, am să spun ce cred.

Dintre candidaţii la preşedinţie, niciunul nu îmi reprezintă complet interesele. Preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a pierdut iremediabil votul meu în momentul în care s-a referit la o femeie cu termenul "păsărică". Din punctul meu de vedere, orice comentarii sunt de prisos. Am să mai spun doar că dumnealui a avut permanent şi are în continuare o atitudine discriminatorie vizavi de multe categorii de persoane. Din motive evidente, nu vreau să fie preşedintele meu. Corneliu Vadim Tudor iese din discuţie exact din aceleaşi motive, n-aş vota niciodată un extremist, unde mai pui că, în opinia mea, e şi deranjat rău la mansardă.
În ceea ce-i priveşte pe Mircea Geoană şi Crin Antonescu, dincolo de culoarea lor politică, au avut discursuri atât de dezamăgitoare, încât parcă nu-mi vine să le dau votul numai ca să nu i-l dau lui Băsescu. În mod surprinzător, singurul care mi s-a părut echilibrat şi coerent, cel puţin până acum, a fost Kelemen Hunor. Deşi am dubii mari că ar reuşi să treacă de primul tur şi sunt convinsă că, şi dacă o face, nu are şanse să devină preşedintele românilor, mă gândesc să-i acord votul meu. Fie măcar pentru faptul că reprezintă o minoritate, chiar dacă nu pe cea din care fac şi eu parte.
În ceea ce priveşte referendumul, nu voi vota. Mi se pare atât de evident o manevră electorală a preşedintelui Băsescu, încât nu vreau să-i fac jocul.

Timpul iubirii

Iubito, nu-mi amintesc să fi trecut vreo vară mai repede decît asta! Parcă ieri vorbeam prima dată şi, clipind de două ori, au zburat orele, zilele, apoi săptămînile şi lunile pe lîngă noi ca într-un vis. De fapt, îţi mărturisesc, minune, că la început chiar am crezut că e un vis ce mi se întîmplă. Şi mă tot ciupeam, sistematic, să văd: încă dorm sau m-am trezit? Apoi, miracolul s-a produs: m-am îndrăgostit! Acum, era deja imposibil să cred că visam, fiindcă nu prea mai dormeam... Cine spune că, atunci cînd iubeşti, vezi doar inimioare roşii, îţi zboară fluturaşi prin stomac şi ai permanent un zîmbet tîmp pe buze, n-a fost cu adevărat îndrăgostit. Iubirea înseamnă şi aşteptări şi obstacole şi lacrimi. Înseamnă şi curajul să ţi le ştergi şi să mergi mai departe. Înseamnă răbdare, înţelepciune, inventivitate, capacitatea de a te pune mereu în pielea persoanei iubite. Şi, cu siguranţă, multe alte lucruri pe care eu încă nu le-am desluşit. Dar, dincolo de orice moment dificil, iubirea împărtăşită înseamnă bucurie. Bucuria de a muşca din aceeaşi felie de pîine, de a zîmbi la auzul unei anumite melodii, de a-ţi da seama că ţi-ai schimbat, fără să bagi de seamă, obiceiurile de-o viaţă după ale ei. Bucuria de a împărţi nu doar pasiune, ci şi momente de infinită tandreţe, bucuria de a-i purta hainele, doar ca să-i simţi mirosul, imensa bucurie de a o face să rîdă sau ca ea să te facă să rîzi. Sunt un om mai bun, iubito, de cînd te iubesc pe tine şi asta se întîmplă pentru că, în primul rînd, mă iubesc pe mine mai mult. Dar sunt un om mai bun şi fiindcă mă văd în ochii tăi cînd îmi zîmbeşti, mă aud în vocea ta cînd îmi spui că mă iubeşti. Sunt atît de bună cît pot fi. Şi sper ca asta să ajungă.
Clipele zboară îngrozitor de repede cînd iubeşti. Ca şi cînd clepsidra asta specială care măsoară timpul iubirii ar avea o deschizătură mai mare, pe măsura preaplinului din sufletele noastre. De aceea sunt tristă uneori iubito... Mi-aş dori să zboare timpul celălalt, iar al nostru să stea pe loc sau măcar să încetinească mult. Aşa, măcar preţ de vreo douăzeci de sărutări.

Genetica şi predestinarea

În ultima vreme, am discutat mult despre genetică şi felul în care ne influenţează ea viaţa. Am vorbit mult şi despre cum mediul în care creştem ne conturează un anumit fel de a fi, ne determină să avem un anumit comportament social, să luăm, la un moment dat, o decizie sau alta. Suntem suma experienţelor noastre, am mai spus asta şi o cred. Dincolo de asta însă, e interesant de ştiut cât din ceea ce am devenit se datorează genelor, cât e rezultatul celor şapte ani de acasă şi în ce măsură educaţia şi interacţiunea socială au şlefuit (sau nu) restul personalităţii noastre.
În ceea ce mă priveşte, cred că, în foarte multe aspecte ale existenţei noastre, suntem condiţionaţi de moştenirea genetică. Fie că se referă la predispoziţia către o afecţiune sau alta, fie că e vorba de modul absolut bulversant în care, peste trei generaţii, un nou-născut moşteneşte exact urechile străbunicului sau de orientarea sexuală, cred că genetica e "vinovată" pentru multe din lucrurile care ni se întâmplă. Am cunoscut la un moment dat un bărbat şi o femeie care, dorind să aducă pe lume un copil, au făcut întâi teste de compatibilitate genetică, pentru a fi siguri că odrasla nu va avea cine ştie ce genă recesivă, care să-i compromită şansele de a se dezvolta într-un om sănătos şi, de ce nu, de succes. La momentul respectiv, toată familia a sărit în sus: de ce e nevoie de aşa ceva, sunteţi doi oameni sănătoşi, din doi oameni normali n-are cum să iasă un copil cu probleme etc. Ei bine, are cum, iar cei doi ştiau bine acest lucru. Din fericire, n-a fost cazul, au avut un copil sănătos, despre care ştiau că, cel puţin din punct de vedere genetic, va fi normal. O atitudine responsabilă, mi s-a părut atunci, o susţin şi acum. E drept, nu ştiu să se fi descoperit vreo modalitate de a se determina ce orientare sexuală va avea un viitor produs de concepţie, cu toate că majoritatea cercetărilor indică tot genele drept purtătoare ale informaţiei care ne face heterosexuali, bisexuali sau gay. Eu una, mă bucur sincer că nu există posibilitatea predeterminării acestui aspect, am trăi cu toţii într-o lume mult mai tristă. Şi mă mai bucur că n-a existat cu trei decenii în urmă, cine ştie, poate nu mai eram aici! Chestiune care cu siguranţă le-ar fi plăcut multora, dar, evident, nu şi mie :)!
Să fie clar, nu merg atât de departe încât să contest influenţa educaţiei asupra modului în care ne comportăm, asupra valorilor şi principiilor după care ne conducem în viaţă. Totul îşi pune amprenta asupra noastră. Oamenii pe care i-am întâlnit, cei pe care i-am iubit şi cei pe care n-am îndrăznit să-i iubim sau care n-au avut suficient curaj să ne iubească. Alegerile pe care le facem, la un moment dat, deciziile pripite, dar şi cele gândite. Cum e mai bine să fim? Impulsivi? Sau potoliţi, gata oricând să despicăm firul în patru înainte de a ne hotărî? Sincer, nu ştiu. După un parcurs de viaţă destul de zbuciumat, după ce am acţionat când sub impulsul momentului, când cântărind bine lucrurile în prealabil, cred că, până la urmă, alegerile cele mai bune le facem cu inima. Iar în privinţa asta, chiar nu ştiu cât de mult contează, pentru fiecare dintre noi, background-ul genetic sau cel socio-familial. Cine-i porunceşte inimii, oare? Cromozomul sau educaţia?

Evadare

Îmi plac evadările. Momentele în care decid să plec, pur şi simplu, chiar dacă nu e sezonul vacanţelor ideale. Nimic nu îmi place mai mult decât să mă plimb. Poate doar să scriu, dar, în varianta ideală, ar trebui să scriu despre locurile pe care le văd. De multe ori însă, am sentimentul că niciun cuvânt, oricât de meşteşugit, n-ar putea descrie cu acurateţe frumuseţea unui peisaj, micile momente pe care le surprinzi, în goana maşinii, din vieţile celor pe lângă care treci. Un gospodar care-şi aşează lemnele pentru iarnă, o căruţă vârfuită cu coceni de porumb care intră pe porţile unei case cu cercevelele frestrelor vopsite în albastru, un cârd de gâşte care se întorc de pe baltă, cu mers legănat şi ţipete ascuţite. Clipe care nu se întorc, iar simplul fapt că se consumă sub ochii tăi, privitor de ocazie, este, în felul lui, o mică minune. Pentru minunile astea, niciun efort nu mi se pare prea mare. Iar drumul spre acel undeva dorit, care nici nu are importanţă unde se află, este o aventură în sine. Mereu alta.

Curajul renunţării la sine

Only you - Romantic saxophone

Clipele acelea cînd tu nu mai contezi. Cînd existenţa ţi se concentrează asupra ei. Cînd chiar ai face orice ca să-i fie bine. Momentele cînd doar zîmbetul ei e astrul zilei tale, orele în care ai da averi să-i auzi vocea, minutele în care poţi să-i spui c-o iubesti, secundele acelea preţioase cînd trăieşti să-i dăruieşti plăcere. Şi asta îţi face un bine teribil... Ce înseamnă, de fapt, să iubeşti? Să ai curajul de a renunţa la tine, pentru a deveni parte a unui "noi". Şi, după ce ai făcut-o, să fii fericit ca parte a acelui întreg.

Nevoia de peşteră

Enigma - ''Age of loneliness''


Îmi amintesc extrem de clar că, în copilărie, cel mai mult îmi plăcea să rămîn singură acasă. Iar asta se întîmpla, din fericire, destul de des. Găseam întotdeauna o atît de mare voluptate în singurătatea aceea, încît n-am fost niciodată tentată să o convertesc în genul de petrecere ad hoc pe care copiii o pun la cale în asemenea situaţii: cît mai mulţi vecini chemaţi în casă, cu care să arunce roşii, ouă sau alte chestii comestibile contondento-murdăricioase în trecătorii fără vină sau, cum se întîmplă mai nou, să joace jocuri pe computer ori să vadă filme porno, deşi am mari dubii că asta se mai face în gaşcă, aşa, ca pe vremea comediilor soft pe care le vedeam, la grămadă, la video, la vecinul norocos cu tată vaporean. Acum, departe de mine gîndul să susţin că eram, din faşă, mult prea adultă pentru asemenea distracţii în gaşcă. Nu, am avut şi eu parte de tranşa mea de nebunii. Doar că astea se consumau, de regulă, afară. În casă, savuram singurătatea ca pe un dar: puteam face ce vreau, aveam, chiar şi pentru puţin timp, iluzia libertăţii depline. Şi ce drog poate fi mai ameţitor ca această senzaţie că poţi face orice? Limitele libertăţii mele între patru pereţi erau insesizabile atunci. Singură, eram stăpîna lumii mele şi îmi era suficient. Poate şi din cauza aceasta, perioadele de singurătate pe care le-am traversat ulterior nu m-au dezechilibrat, nu m-au împins la depresie. Cumva, am reuşit mereu să-mi găsesc echilibrul, să împac nevoia mea de companie - fiindcă iubesc oamenii, am prieteni, nu mulţi, dar buni, sunt perfect adaptată social - cu nevoia de peşteră, cum îi zic eu însămi tendinţei mele de izolare. Din cînd în cînd, aparent fără motiv, simt nevoia să mă întorc în mine şi să fiu singură. Fără ca asta să mă transforme într-o singuratică.

Mi-e greaţă de viaţa publică

În general, cine mă citeşte ştie asta, evit să scriu despre politică. Fiindcă a trecut atâta vreme de când m-am săturat de ei, actorii politici, încât mi-e greaţă fie şi numai să le pomenesc existenţa. Mi-e atât de greaţă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa publică acum, încât simpla menţiune a numelui preşedintelui României sau pe cel al preşedintelui vreunui partid mă face să urlu, pe dinăuntru. Atâta nesimţire zace în ei, atâta lăcomie, atâta mizerie, că n-au rămas parcă nici termeni în limba română să pot să-i încondeiez cum ar merita. Sau nu am eu obrazul suficient de gros ca să-i folosesc. Una peste alta, modul în care, astăzi, premierul desemnat al României, Lucian Croitoru, privea peste umăr la preşedintele Băsescu în timp ce se străduia să explice, cu modestie, cine e el şi de ce e acolo, în faţa naţiunii, m-a amuţit complet. N-am văzut în viaţa mea om mai timorat, mai crispat, mai speriat de ce i se întâmplă. Şi, slavă Cerului, am avut la premieri să ne punem şi-n cap, şi mai buni, şi mai proşti, şi tehnocraţi, de toate culorile politice. Cum s-ar zice, am cam văzut destui. Aş spune însă că discursul ăstuia de acum a întrecut orice limită. Arăta omul ca şi cum Băsescu l-a avut cu ceva la mână şi l-a obligat să fie prim ministru. Mai ştii, aşa o fi?!

Începuturi

Îmi plac începuturile. Parcă sunt foi albe de hîrtie, pe care se scriu destinele. Nu ştiu cine e maestrul pictor de ideograme, litere latine, arabe, cine e şamanul ori şeful de trib aborigen care scrie ori desenează simbolurile fiecărei vieţi. Dar, oricine ar fi, oricum ar arăta, sper să-şi fi îndreptat privirea cu tandreţe şi bunăvoinţă asupra începutului care mă bucură astăzi. Să-i aştearnă înainte o cale dacă nu uşoară, măcar frumoasă, plină de dragoste, într-o lume pe care o sper mai bună, mai caldă, mai puţin încrîncenată. Şi să-i menească un dram de noroc. Fiindcă sănătoşi, vorba bancului, erau şi ăia de pe Titanic şi la nimic nu le-o folosit:)!

Steluțe de mare - sau să ajutăm, dacă putem

De la Lialia - http://liarebelyell.blogspot.com/ - am preluat această postare cu gandul că, poate, cititorii şi cititoarele mele din Bucureşti, care vor putea şi vor dori, o vor ajuta pe Lia să le însenineze puţin existenţa acestor micuţi. Mai mult decît a scris ea, eu n-aş putea spune...

Am cunoscut-o pe Isabelle Loreley luni, după un scurt schimb de mailuri. Pentru că s-au adunat foarte multe jucării și hăinuțe de la oamenidarnici, am zis că poate mă alături ei și ducem și la copiii pentru care se luptă ea. Copii cu diagnostice odioase: leucemie, Limfom Malign Non Hodgkin, tumoră neurocerebrală. Într-un cuvânt cancer.

Am pus din pungă în pungă hăinuțe, jucării, le-am mutat dintr-o parte în alta. Casa ei ca și ea mea. Plină de saci, de hăinuțe la uscat. Mai mult ca oricând, acestor copii nu poți să le duci lucruri prăfuite sau murdare. Trebuie atenție, să nu fie prea pufoase, că fac alergii. În plus, nu e de ajuns să le dai așa, orice jucărie, ci dacă tot facem ceva, să le dăm exact ce își doresc. Urși, mașinuțe, maimuțe. Am aflat de la Isabelle o chestie foarte tare. Celor foarte mici nu le plac jucăriile maro. Cât de mici? am întrebat. O să vezi.

Am decis să ducem doar jucării și dulciuri prima dată, ca să nu-i agităm prea tare. N-am avut probleme să intrăm la Budimex (M.S. Curie). Etajul 5 secția Oncologie pediatrică. Pe rând, i-am cunoscut pe Fabian, pe Ștefănuț, pe Găbița, pe Andreea, pe Cosmina. Și pe prea mulți alții. Cazuri în spital, drame pentru părinți, lecții de viață pentru oricare dintre noi, copii pentru ei înșiși. Niște copii fabuloși, veseli, vorbăreți, cuminți, bucuroși că primesc exact jucăriile pe care și le doresc. Copii care vor să trăiască, luptători, curajoși.

Isabelle îi știa pe fiecare, a scris și scrie despre fiecare. În afară de bani pentru operații, au nevoie de lucruri care să le mai aline din durere, măcar puțin. Pampers și lapte praf (Nan) pentru cei mici, șervețele, încălțări, papuci, pijămăluțe pentru cei mai mărișori, un Monopoly sau alte jocuri de genul acesta și jocuri pe calculator pentru cei mai mari. Pentru mamele care luptă alături de ei un pampers pentru copii, un săpun, un șampon, un prosop valorează aur. Dintr-un bon de masă de 8,72 lei (am primit donații bonuri de la mai mulți oameni și au prins extraordinar de bine) se pot lua 2 bucăți de piept de pui la grătar. În condițiile în care cina copiilor a fost ieri un orez fiert cu niște urme de legume și o zeamă maronie ce nu am idee ce era. Ca să lupte cu boala au nevoie de sistem imunitar puternic. Din ce???

Culoarul secției oncologie are pe dreapta și stânga niște acvarii. Nu poți să le numești saloane. Nu există nici măcar o urmă de intimitate. 20 de copii cu tot atâtea mămici în aceste acvarii. Nu ai loc nici să arunci un ac. Au un wc și câte o chiuvetă în cameră. Nu în fiecare. Copiii din România nu mor neapărat de cancer, ci de complicațiile apărute pentru că nu primesc medicamentația necesară nici măcar pentru febră. Nurofen. Banal pentru noi, nu? Vital pentru ei.

Hăinuțe și încălțări se adună și pentru ei și pentru cei de la Valea Plopului (mâine merg la ei cu o dubă și 2 mașini pline) și e minunat. Dar copiii și mamele de la Budimex și de la Fundeni, unde voi merge săptămâna viitoare, au nevoie concret de pampers, șervețele, Nurofen, creme pentru iritații la funduleț, lapte praf Nan.

Ce rugăminte am eu la voi? Să nu plângeți, să nu vă întristați, nu de lacrimile noastre au nevoie. Ci să preluați mesajul meu și al Isabellei (la ea fiecare copil în parte are povestea și conturile unde se pot face donații), să ajungă la cât mai multă lume. Când puteți, să cumpărați un săpun, niște scutece (numărul 4, 5, 6), un lapte praf (Nan 1, 2) și să-mi dați un semn și voi fi la voi să le preiau și să vă mulțumesc. Din banii adunați la oamenidarnici și din bonurile primite voi da și Biancăi și Ștefaniei, am cumpărat dulciuri și rechizite și pentru cei de la Valea Plopului și pentru copiii din spitale. Și cel mai mic ajutor de la noi înseamnă enorm pentru ei. Vă mulțumesc că sunteți oameni.

Știți de ce sunt copiii prezentați de Isabelle steluțe de mare? De la povestea asta:

Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă.

Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val.

Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă.

Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse:

- M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează?

Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse:

- Pentru asta contează.

Ce ne trebuie ca să fim fericiţi

Cu siguranţă, toţi ne punem întrebarea asta mai devreme sau mai tîrziu. Pentru mine, după mult timp, răspunsul e unul simplu: MIE ÎMI TREBUIE DOAR EA. Te iubesc, baby!

În lipsa ta

când nu eşti aici, iubito
cărările mele duc spre nicăieri
nu mi se mai aprind luminile ochilor
mi se închid ferestrele sufletului
îmi ferec amintirile cu zăvoare grele
să nu zboare în vântul drumurilor tale
când lipseşti, iubito
trăiesc în viitor
îmi torn visele în alambicul somnului tău
să mi le faci, mâine, trecut.

Nu sunt o fiinţă socială

Omul este o fiinţă socială. Auzim asta devreme, într-o formă sau alta ni se bagă în cap că este inevitabilă coabitarea noastră socială. Dacă nu funcţionăm bine împreună cu alţii, înseamnă că nu suntem complet adaptaţi, că, de fapt, nu suntem oameni. De la trei ani, ba uneori chiar de mai devreme, suntem înscrişi în colectivitate. Urlăm că nu vrem la grădiniţă - din varii motive, dar, de exemplu, în ceea ce mă priveşte, chiar mă simţeam mai bine acasă, singură sau cu alţi copii, cu jucăriile şi cărţile mele - dar părinţii se încăpăţânează să ne ducă: "Să se joace cu copiii, să se cuminţească, să una, să alta!". Odată intraţi în sistem, nu mai avem scăpare. Învăţăm ca nebunii, tot în colectivitate, mai bine de 20 de ani, apoi muncim ca nebunii, tot la grămadă, încă alţi 40. Momentele de singurătate devin rare, din ce în ce mai rare. Ajungem să ni le dorim, să avem nevoie de ele. Uităm aproape complet cum e să fii tu cu tine, indiferent că citeşti, vezi un film sau pur şi simplu îţi faci manicura, îţi pui o mască şi stai o oră în cada cu apă fierbinte. Uităm cât e de bine să te plimbi, de unul singur, ca să-ţi pui în ordine gândurile. Nu-mi place înregimentarea, nu mi-a plăcut niciodată. Sunt un om sociabil, dar, probabil, niciodată nu voi fi unul social. Nu îmi place să aparţin unor grupuri (deşi, evident, n-am încotro uneori:)). Îmi plac oamenii, dar individual, să-i pot descoperi şi, dacă vor, s-o poată face şi ei. Ador singurătatea, deşi nu sunt o singuratică. Nu ştiu dacă asta mă face o inadaptată şi, sincer, nici nu-mi prea pasă. Şi, ca la orice regulă, în ceea ce mă priveşte, există şi o excepţie întăritoare: cel mai mult îmi place singurătatea împărţită cu persoana iubită, fiindcă atunci ai toate beneficiile, dar niciunul dintre dezavantaje. Ce zici, baby, vrei să fim singure amândouă?

Prima zi din "noi" şi iedera otrăvitoare

Credeam, la un moment dat (într-o tinereţe timpurie care acum mi se pare o altă viaţă), că simplul fapt de a-ţi găsi sufletul pereche îţi transformă viaţa într-un rai pe pământ. Că devii, încă din prima zi a lui "noi", un om fericit şi fără de griji, concentrat doar pe trăiri şi senzaţii, pe preaplinul sentimentelor pe care le ai şi care, din fericire, sunt împărtăşite.
În lumea reală, lucrurile nu stau însă deloc aşa: abia în momentul în care ştii, fără umbră de îndoială, că iubeşti şi eşti iubit, că omul acela, pe care l-ai ales şi care te-a ales, este persoana cea mai în măsură să-ţi întregească fiinţa imperfectă, abia atunci încep grijile. Teama că nu vei reuşi să depăşeşti obstacolele, că timpul, nu ştiu cum, se dilată atunci când nu eşti lângă cine ţi-e drag, obsesia că devii sufocant şi poţi plictisi sau că, deliberat ori nu, i-ai ascuns anumite aspecte (pe care singur ţi le autodeclari cele mai cumplite defecte!) şi care acum, ieşind la iveală, ar putea distruge echilibrul cuplului. În ce mă priveşte, am eliminat această din urmă obsesie printr-o completă sinceritate, una de care am avut eu nevoie, în primul rând, şi de care, fără ca eu s-o fi ştiut, avea nevoie şi Ea. Ce nu ţi-oi fi spus despre mine, baby, e pentru că nici eu nu ştiu :)
Dincolo de asta, mărturisesc public (dar o fac, de fapt, ca să-mi intre mie bine în cap!), egoismul cred că e cel mai mare defect al unui om care iubeşte, iar eu, evident, nu fac excepţie (să fie oare simplul fapt că-mi dau seama o circumstanţă atenuantă?). Aş vrea ca tot timpul Ei să-mi aparţină, deşi ştiu că, bineînţeles, nu doar că nu se poate, dar nici nu e firesc să fie aşa. Ceea ce, potrivit unui tipar logic pe care de-acum mi-l revendic din proprie iniţiativă, nu mă împiedică să mi-o doresc :) De ce oare nu avem înţelepciunea răbdării atunci când fructele ei chiar ne-ar folosi la ceva? De ce suntem nerăbdători şi în iubire, care e poate singura întâmplare omenească demnă de a fi savurată? Îndelung, fără grabă (deşi, pe ici pe colo, merge puţină precipitare!). Răspunsuri, e clar, probabil, nu am. Am doar încercarea de a nu mă transforma într-o plantă agăţătoare care, tinzând să devină la fel de puternică precum copacul ce-o susţine, îl sufocă şi, rămânând fără sprijin, moare apoi şi ea, fiindcă nu mai ajunge la lumină. Mă străduiesc să fiu doar iederă, nu una otrăvitoare :) Şi, apropo, mă bazez şi pe tine, baby: să nu mă laşi!

Marea noastră...

În septembrie, marea e altfel. De-acum înainte, pentru mine, marea noastră în septembrie va fi sinonimă cu Ea. Şi dacă până acum o iubeam enorm, încă de când, cu 30 de ani în urmă, am văzut-o pentru prima dată, acum presimt că am să vreau s-o revăd mereu în septembrie. Ce zici, iubito, vrei şi tu?

Emoţii aşteptate

Suntem sclavii emoţiilor noastre. Oricât de bine înfipţi pe picioare am fi, oricât de tari de înger, oricât de orgolioşi, există pentru noi toţi momente în care ne ia valul. Clipe în care uităm şi cum ne cheamă, atât de mult ne răscoleşte propria noastră sensibilitate. Eu una, nici nu mă mai străduiesc să-mi ascund emoţiile: declar, cinstit, că mă emoţionează copiii mici şi foarte mici, mai plâng pe la câte o nuntă sau înmormântare, mai pun câte un ban în conturi umanitare, fiindcă nu poate să nu mă emoţioneze suferinţa unui seamăn în nevoie. M-am surprins, recent, emoţionându-mă şi din motive mai puţin serioase, să zicem aşa: prima frunză veştedă a toamnei acesteia, o rază de soare care pătrunde printre norii grei de ploaie, un cântec vechi, dar frumos, o scrisoare de dragoste pe care am primit-o cândva, într-o altă viaţă. Emoţiile mele sunt preţioase. Mi le strâng mănunchi, nu mă mai tem de ele. Le accept, mai mult, le aştept. Acum am trăit emoţii cît pentru o viaţă întreagă. Mi-am găsit sufletul pereche! Mi-am găsit şi recunoscut iubirea mult aşteptată, aceea pentru împlinirea căreia niciun sacrificiu nu-i prea mare, niciun obstacol prea înalt, nici aşteptarea n-a fost, pînă la urmă, prea lungă. Şi am rîs împreună şi am plîns împreună şi ne-am bucurat de minunea ce ni se întîmplă. Nimic nu e mai frumos, mai bun, mai întreg decît cercul pe care-l închid, din priviri, doi oameni care se iubesc. Iar noi ne iubim. Ea e tot ce mi-am dorit, tot ce am visat şi încă ceva pe deasupra. Mă pune în valoare, m-a învăţat să mă respect pe mine, ceea ce cam uitasem. M-a învăţat că dorul e o emoţie pe care îmi doream s-o retrăiesc, fiindcă dorul e strîns legat de iubire. M-a strîns în braţe cît pentru zece vieţi şi mi-aş dori măcar încă zece în care să fie lîngă mine şi să facă exact asta. Şi în care să pot şi eu s-o iubesc aşa cum vreau: complet, din tot sufletul.

Fericirea stă în detalii

Am învăţat, în ultima vreme, că fericirea e o stare de graţie, care nu depinde de mari realizări, de case, maşini, conturi grase în bancă. Nu că aş fi avut, personal, vreo aplecare către aceste din urmă condiţii sine qua non ale existenţei mioritice satisfăcute. N-am dat doi bani pe ele niciodată, n-o să încep acum. Am constatat însă că sunt fericită pentru lucruri pe care le uitasem sau pe care poate nu le-am ştiut niciodată: pentru un telefon care vine exact atunci când îl aştept, când îmi doresc să vină şi care îmi înseninează, în câteva minute, ziua întreagă, pentru un gând pe care-l nasc exact în acelaşi moment cu ea, pentru o haină nouă pe care mi-o doream sau una veche, dar dragă, în care intru din nou. Sunt fericită pentru florile mele din fereastră, fiindcă am din nou timp să le vorbesc, să le smulg frunzele uscate, să le pun apă şi pentru minutele preţioase pe care le petrec, pe net, cu prieteni de departe. Simt cum îmi înfloreşte sufletul, deşi e toamnă în calendar, pentru că, după multă vreme, zâmbesc atunci când sună telefonul. Ştiu, pare puţin, dar, pentru mine, puţinul altora înseamnă enorm. Pentru că simt, din nou, că trăiesc. Şi nu oricum, ci din plin. Fericirea mea nu se traduce în averi, nu se cuantifică în imobile şi bijuterii, precum averile declarate (sau mai puţin declarate) ale demnitarilor. Fericirea mea se compune, ca un puzzle delicat, din detalii. Din lucruri mărunte: o cafea bună în fiecare dimineaţa, un semn venit de la un prieten de departe, care nu m-a uitat, şi un altul de la cineva de aproape, care mă poartă în suflet, un râs sănătos împreună cu colegii mei, o plimbare cu câinele, un buchet de flori de grădină pentru mama. Sunt fericită să fiu eu, cea care are cicatrici, dar se vindecă, cea care are proiecte de viitor, cea care priveşte, pe stradă, oamenii în ochi şi le zâmbeşte.

Femeie îndrăgostită

Nimic nu e mai frumos decât o femeie îndrăgostită. Şi mai greu de descris. Şi mai dificil de oprit locului. Şi mai minunat de încăpăţânată, de devotată, de nebună. Îmi plac femeile îndrăgostite, au stele în ochi şi praf de comete în suflet. Sunt cele mai splendide fiinţe din Univers, fie şi pentru o zi, fie şi pentru oră. Rar, pentru o viaţă întreagă. Şi atunci, abia atunci, îşi dezvăluie adevărata frumuseţe: aceea care durează, accea care îndură, aceea care ocroteşte şi răsplăteşte, aceea care mângâie şi se dăruieşte total, complet, fără rezerve.

BARBARA STREISAND - WOMAN IN LOVE

Astăzi e o altă zi...

Astăzi e o altă zi. Luna plină de azi noapte a luat cu ea şi gândurile negre. Unele lucruri nu pot fi schimbate, nu depind, pur şi simplu, de noi. Suntem actori într-o piesă al cărei text nu-l scriem noi. Odată ce am acceptat asta, fericirea e mai aproape cu un pas. Şi, în fiecare zi, cu încă unul. Astăzi, am început cu paşi mici, de copil... Te iubesc, baby, ca un copil, ca o amantă lunatecă şi complet nebună, ca o femeie balzaciană de peste 30 de ani! Şi încă în vreo mie de feluri, amestecate, recompuse din dureri şi plăcere, minunat topite în fiinţa mea ca într-un alambic al simţurilor pe care mi le-ai retrezit. Şi dintre care, pe unele, nici nu mai ştiam că le am...

Veştile proaste vin neinvitate

Aţi observat cum, de cele mai multe ori, veştile proaste vin nechemate? În cea mai proastă zi dintr-un an întreg, exact la final, cînd nu te mai aştepţi la nimic rău - deh, toate relele ţi se întîmplaseră deja - te izbeşte precum acceleratul cea mai rea veste dintre toate. Una atît de rea, încît restul pălesc prin comparaţie şi, brusc, cele primite anterior nici măcar nu mai dor. Sau eşti atît de amorţit de lovitura primită încît nu le mai simţi. Ah, uitam lucrul cel mai important! Cea mai proastă veste dintre toate poate să fie spusă blînd, nu-i musai să strige că e acolo. N-o ratăm niciodată, orice ar fi. Şi chiar dacă ştim că nu se putea altfel, că o dată şi o dată tot trebuia s-o primim, parcă nu reuşim să înţelegem de ce trebuia să fie taman acum, în cea mai proastă zi... Singura consolare, cel puţin în ceea ce mă priveşte, e că, poate, mîine va fi o zi mai bună. Toate veştile proaste ce puteau sosi au venit deja azi. Iar pînă mîine mai e puţin...

Atitudine

Sărbătoream, în cadru restrîns, un eveniment special pentru o firmă parteneră, al cărei şef era bun prieten cu al nostru. Lume bună, vreo 50, 60 de oameni, muzică în surdină, discutii pe ton scăzut, ici colo mai izbucnea cîte un hohot de rîs puţin forţat (vreun şef spusese, mai mult ca sigur, un banc răsuflat). Mîncasem puţin, din vîrful buzelor, băusem un martini sec, cu gheaţă , salutasem în stînga şi în dreapta, dar nu aveam chef de socializare şi pîndeam un moment propice să mă retrag în birou.
La un moment dat, făcînd uşor slalom printre invitaţi - reuşisem cu greu să-l evit pe şeful pompierilor, un libidinos notoriu, care, cum mă vedea, se simţea obligat să sară la atac - am simţit un miros familiar, cumva greu de definit, în amalgamul de arome de mîncare, băutură şi parfumuri bune, dar date prea din gros. Am insistat însă cu privirea, să identific sursa, nu reuşeam să îmi amintesc ce era... În colţ, la o masă joasă, mai retrasă, am văzut, în scrumieră, o ţigaretă de foi aprinsă. Fumul se ridica alene din ea şi am ştiut că asta îmi plăcuse, mi-am amintit aroma de pe cînd fumam şi eu aşa ceva. La masă erau doar două persoane, un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest, cu un costum ieftin şi prost croit, care trăgea dintr-o ţigară oarecare şi vorbea tare, gesticulînd. Vizavi de el stăteai tu. Te-ai aplecat să-ţi iei ţigara de foi din scrumieră. Păreai să-l asculţi cu politeţe pe cel din faţa ta, aveai un zîmbet vag, în colţul gurii, dar ochii... ochii spuneau altă poveste. Era evident amuzamentul din ei, indiferent ce povestea individul, era clar că te plictisea teribil, ai fi plecat, probabil, în orice alte condiţii, fără urmă de regret. Dealtfel, în timp ce te urmăream, ţi-ai aruncat, discret, o privire la ceas, pe care l-ai scos de sub mîneca bluzei dintr-o singură mişcare a încheieturii. I-ai raspuns apoi, printr-o replica scurtă, individului, care, din ce-am înţeles, tocmai se pregătea să se ridice. A şi făcut-o, blocîndu-mi o clipă cîmpul vizual, dar, cînd a trecut, am constatat, nu fără satisfacţie, că avusesem dreptate. Ţi-am surprins o privire de uşurare, te-ai relaxat uşor în fotoliu şi ai privit în jur, roată, trăgînd ultimele fumuri din ţigară. Cînd ai ajuns cu privirea la mine, ţi-am susţinut-o şi ti-am zâmbit, cumva complice. N-ai reacţionat imediat, m-ai măsurat doar atent, după care mi-ai răspuns, schiţînd doar un zîmbet, atît de scurt încît, dacă nu te-aş fi privit atent, aşteptîndu-ţi reacţia, nici nu mi-aş fi dat seama.
Mi-am luat paharul, m-am îndreptat spre tine, m-am aşezat pe fotoliul din faţa ta, fără să cer permisiunea, cum aş fi făcut-o î n mod normal. Am dat bună seara, mi-ai răspuns politicos, dar atît, te simţeam în expectativă. Am marşat atunci: "M-am gîndit să mă aşez, poate scăpăm de domnul... ". Mi-ai zîmbit atunci de-adevăratelea, n-ai comentat, dar era clar că ideea îţi surîdea. N-am conversat, ne-am studiat doar reciproc, cu o nonşalanţă, totuşi, neaşteptată. La un moment dat, s-a adus un tort, s-au tras tunuri cu confetti, zgomotul general devenise insuportabil, toată lumea se strînsese în mijlocul camerei, cu spatele la noi.
Te-am privit, m-am ridicat, mi-am luat paharul, am trecut aproape pe lîngă tine, mergînd în sens invers faţă de nebunia aceea şi, cînd puteam chiar să-ţi ating umărul, m-am aplecat şi ţi-am şoptit la ureche: "Înăuntru e mai linişte...". Am încercat să trec mai departe, mutarea următoare îţi aparţinea, dar m-ai prins de mînă, uşor, şi mi-am întors privirea către tine. M-ai privit lung, atent, cercetător. Mi-am zis, în sinea mea, că meriţi să risc un pic: te-am invitat, dintr-o privire, ridicînd uşor sprînceana dreaptă, iar cu degetul mare de la mîna dreaptă, pe care mi-o ţineai, ţi-am trecut, uşor, peste încheietură. Mi-am ţinut respiraţia o clipă, de teamă, dar mi-ai zîmbit, te-ai ridicat şi ai venit după mine, intrînd în birou, în spatele meu. Ai închis uşa, te-ai sprijinit de ea şi m-ai tras aproape, m-ai privit în ochi, cu altă privire, de data asta, una provocatoare, de parcă uşa închisă dintre noi şi vacarmul de afară te-ar fi transformat subit. Mi-ai ridicat mîna spre faţă, nu m-am ferit, eram curioasă ce vrei să faci. Ai dat să mă mîngîi cu degetul mare pe obraz, dar ai schimbat direcţia în ultima clipă, trasîndu-mi conturul buzelor cu el. Am simţit fiorul pînă în miezul meu, o undă de dorinţă m-a străbătut ca un curent electric, am întredeschis uşor buzele, surprinsă eu însămi de reacţie şi am oftat uşor, abia auzit. M-ai sărutat atunci, sălbatic, ţi-am răspuns, mă cuprinsese o foame, o nevoie teribilă, atît de puternică era atracţia evidentă. M-ai strîns în braţe mai tare, îţi simţeam palmele pe spate, strîngîndu-mă aproape, îţi simţeam parfumul, căldura pielii prin bluza subţire. Aşa ceva nu mai trăisem niciodată... Brusc, mi-am amintit unde sunt, ca pe hol erau mulţi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, colegi, şefi.
M-am îndepărtat puţin de tine, fără să mă smulg complet din îmbrăţişare: "Vino cu mine", ţi-am spus, cu o voce uşor răguşită, joasă. M-ai urmat, am ieşit pe o uşă secundară, am luat-o pe coridorul întunecat şi am intrat într-un alt birou, mai mic, unde ştiam că nu avea să vină nimeni. Un spaţiu strîmt, un singur scaun şi un birou, pe care un computer uitat deschis clipea uşor în întuneric. De afară, pe geamul mic, intra lumina unui felinar de pe stradă. "Cred c-am înnebunit, dar te vreau", ţi-am spus, lipindu-mă din nou de tine. M-ai sărutat iar, asaltîndu-mă, înnebunindu-mă cu limba. "Şi eu te vreau!", te-am auzit, nici nu eram sigură că asta ai zis, dar ce-a urmat mi-a dovedit-o din plin. Mi-ai tras bluza peste cap, în viteză, am auzit un cercel căzînd cu un zăngănit uşor pe podea, mi-ai prins sînii în palme, prin sutien, şi eu mi-am lăsat capul pe spate. Aveai acces la gîtul meu şi ai profitat, m-ai lins, m-ai sărutat, m-ai muşcat, m-ai supt (Doamne, ce semne aveam să am!). Eram udă toată şi tremuram, nu-mi venea nici mie să cred ce mi se întîmpla. Te simţeam precipitată cumva, îţi simţeam dorinţa, era aproape palpabilă, ca şi mirosul pielii tale şi aroma ţigărilor pe care le fumaseşi şi pe care ţi-o gustam de pe buze. Mi-ai scos sînii din cupele sutienului, fără să-l desfaci, nu era timp de delicateţe, nici n-o vroiam, şi le-ai strîns sfîrcurile tare, ritmic, în timp ce mă sărutai şi îmi muşcai buzele sălbatic. Am gemut înfundat, de mai multe ori, îmi strîngeam picioarele unul în altul, ştiai ce înseamnă asta. Mi-ai abandonat un sîn, mi-ai ridicat fusta, mi-ai strecurat două degete pe lîngă chilot şi ai intrat tare în mine. Nu mai aveai nevoie de încercări, ştiai că sunt udă şi aşa şi eram. M-ai futut tare, tare, repede, din ce în ce mai repede şi mi-am dat drumul în mîna ta, ţipînd aproape, prăbuşindu-mă peste tine. Tremuram, m-ai strîns în braţe şi, simţindu-ţi un sărut uşor, pe buze, m-am gîndit, la limita coerenţei: "Dumnezeule, nici măcar nu ştiu cum o cheamă!". Cumva, însă, ştiam că aveam să aflu. Nu era decît începutul.

Concert Metallica - varianta mea

De trei luni aşteptam să vină Metallica. Ştiai că îmi plac, luaseşi biletele din timp, iar eu scrisesem data în calendar şi bifam zilele cu conştiinciozitate, ca un copil pe care-l aşteaptă, la sfârşitul plin de succes al anului şcolar, o răsplată pe măsură: o bicicletă, cel mai tare VTT care există sau ştiu eu ce altă minunăţie.
În seara concertului, m-am pregătit ca de zile mari: coafură zbuciumată, cum zicea biata bunică-mea, adică multă spumă şi fixativ cu duiumul, după care ciufulit totul la greu şi fixat din nou. Tu mă priveai amuzată, cum îmi fabric în oglindă un machiaj a la Marlin Manson în dizgraţie: contur negru la ochi, fard gri inchis, ruj roşu-sângeriu. Lanţuri groase la gât, cruci şi pandantive grele, brăţări şi un inel cu cap de mort impresionant, pe care mi-l ascundeai mereu în câte-o cutie de pantofi, dar pe care îl recuperam cu încăpăţânare. Fustă scurtă de blug, colanţi negri, bocanci, geacă de piele, direct peste un sutien negru lucios. Am plecat cu ore mai devreme, să avem timp să intrăm pe stadion. Pe drum, agitată, îţi povesteam ce melodie a lor am ascultat prima oară şi când, cum nu era majorat în liceu la care să nu se danseze pe baladele lor. Tu nu-mi spuneai nimic, mă ascultai doar, uimită de bucuria mea aproape adolescentină. Când trupa a început să cânte, iureşul oamenilor care încercau să ajungă mai aproape de scenă aproape m-a smuls de lângă tine. Ai întins mâinile şi m-ai cuprins de talie, trăgându-mă aproape, lipindu-mă de tine, în timp ce te sprijineai bine pe picioare, să nu ne dea jos vecinii "de suferinţă". Îţi plăcea muzica, dar erai mai atentă la spectacolul tău preferat, la mine: urlam odată cu solistul, săream în sus pe ritmul chitărilor electrice, dansam, abandonată unei plăceri pe care nu mi-o cunoşteai prea bine, dar căreia îi apreciai deja efectele. Era un pic frig, dar eu nu-l simţeam, aveam obrajii roşii, ochii îmi străluceau ca ai unei pisici negre, pe care o vezi, în penumbră, pentru o clipă. Pe ceafa liberă îmi simţeai parfumul, ales de tine, ca de obicei, iar asta îţi dădea o stare de bine, de familiar. O cunoşteai pe străina asta zurlie, care aproape îţi scăpa din braţe la fiecare solo de chitară. Era a ta, cu formele-i binecunoscute, îndelung explorate, şi totuşi parcă alta, vestigiu al unei istorii neîmpărţite. Incitantă. M-ai sărutat pe ceafă, lung, gustându-mi pielea cu vârful limbii. Te-am simţit, am gemut surprinsă, mi-am întors capul spre tine. Nebunia din jurul nostru era deja redusă la tăcere, oamenii de lângă noi si cei de pe scenă păreau din alt film, se mişcau cu încetinitorul, ca într-un balon de sticlă plin cu apă. Te-am sărutat pe buze, cu un zâmbet absolut orbitor, acela care spune, într-un singur gest: Te iubesc, Mulţumesc, Eşti viaţa mea. Am vrut să mă desprind apoi şi să mă întorc cu faţa la scenă, dar nu m-ai lăsat. M-ai sărutat şi tu, adânc, şi mi-ai spus, la ureche: Te vreau! Acum! Aici!. Nu te-am auzit foarte bine, dar ţi-am citit dorinţa în priviri şi am zis: Da!. M-ai întors din nou cu spatele la tine, m-ai tras spre tine, mi-ai băgat mâna sub fusta scurtă şi ai tras tare de colanţi. Ştiai că se vor rupe, ştiam şi eu. Sub ei nu aveam decât un tanga minuscul, iar tu ştiai, mă urmariseşi atent pe când mă îmbrăcam. L-ai dat deoparte şi mi-ai frecat pizda deja udă, nu tare, dar suficient cât să bagi un deget în ea. Am icnit când m-ai pătruns, mi-am împins fundul mai tare în tine şi am gemut, a invitaţie. Te doream atât de mult , cu atâta disperare, iar muzica nu făcea decât să-mi aprindă sângele mai tare. Ai mai băgat un deget în mine, apoi încă unul, cu greu. Am ţipat, dar protestul meu a trecut neobservat, toată lumea ţipa în jurul nostru, bateria acoperea orice alt sunet, muzica se năpustea asupra noastră din boxe. Era o frenezie de nedescris, şi tot aşa se dădea şi în mine o luptă. Mă ţineai strâns de abdomen cu o mână în timp ce mă futeai cu cealaltă. Lipită de mine, te-ai aplecat în faţă şi mi-ai muşcat uşor lobul urechii. Am gemut tare, am început să mă mişc în mâna ta, iar tu îmi spuneai, direct în ureche: Hai, iubito, dă-mi din tine tot, o vrei, ştiu, mă vrei, văd... Am continuat să mă mişc, să mă înfig în mâna ta. Ai ridicat mâna cu care mă ţineai de mijloc, ai desfăcut catarama din talie a gecii şi ai strecurat mâna dedesubt, pe pielea mea goală. Mâna ta era rece, eu fierbinte. Am ţipat, m-am strâns mai tare lângă tine, să-ţi simt căldura prin haine, să te simt aproape. Tu ai urcat cu mâna pe sânul meu, l-ai cuprins, prin sutien, şi l-ai strâns, în timp ce mă futeai mai tare, mai repede. Nu mai rezistam, ştiai, iubito, ca întotdeauna. M-ai muşcat tare de gât - ce semn urma să am acolo! - şi am urlat, la unison cu restul găştii, pe un final de bucată nervoasă. Ei, de plăcerea de a-i asculta pe idoli. Eu, de plăcere.

E toamnă în calendar...

Am aflat din calendar şi de la Ada, deşi ştiam, dar nu voiam să ştiu, că a venit toamna. Şi cu toate că la mine în suflet e încă vară, mă pregătesc şi eu de toamna ce va veni, aşternând pe hârtia virtuală câteva gânduri.


Toamna se trezeşte la ecoul fiecărei ploi. Îşi scutură pletele bogate, mirosind a gutui coapte şi must, îmbracă strai ales, feerie singulară de galben-stacojiu şi porneşte la vânătoare. Undeva, la capătul lunii octombrie, i-a scăpat o pată de verde ce musai trebuie pictată. Şugubeaţă, toamna spulberă în drum covoarele de frunze, reunind în vârtejuri neaşteptate praful, capacele de ghindă şi câteva buburuze amorţite de frig, care-au uitat să zboare. Într-o rarişte, se opreşte să admire cerbii, copiii ei de suflet, în plin sezon de boncăluit. Pădurea răsună de zgomotul sec al coarnelor lovite, de mugete, de freamăt de frunze răscolite din copită. Dar toamna n-are timp prea mult. O seamă de treburi o aşteaptă încă. Sf. Dumitru vrea să coboare oile la iernat, iar crăiasa trebuie să le vadă pe toate, să le menească iarnă uşoară şi miei mulţi în primăvară. Vinul încă tânăr aşteaptă, în butoaiele rânduite cu grijă, atingerea ei. Trebuie să prindă curaj, vână bărbătească, fiindcă are înainte o iarnă grea.
În cămară, borcanele pântecoase cu dulceaţă vor binecuvântare, să nu prindă mucegai şi să aibă siropul clar şi bine legat. Murăturile, înghesuite în bidoane, stau la taifas aşteptând să sufle toamna peste ele, să se acrească şi să se întărească aşa cum se cuvine, pentru a întovărăşi, de sărbători, porcul cel gras sau pastrama de oaie. Are treburi multe toamna şi unde mai pui că lâna oilor proaspăt întoarse în saivan aşteaptă să fie toarsă şi firul ei menit în pulovere groase, bătute, bune pentru gerul surorii ei mai mari. Noroc însă că, din când în când, o ploaie mai vine şi-i lasă răgaz de somn netulburat. Cum aşa, nu ştiaţi că de-asta plouă mult, să aibă Toamna timp de odihnă?

Cele mai importante cinci motive pentru care o iubesc

Iubita mea minunat de fixistă (dar care se fixează unde trebuie :)) şi îndrăgostită de statistici (şi de mine, desigur!) mi-a cerut deunăzi să-i spun cele mai importante cinci motive pentru care o iubesc. Degeaba am încercat eu să-i spun că o iubesc din mult mai multe motive decît cinci, nimic nu a convins-o, aşa că am făcut topul. Iată-l:):
1. O iubesc fiindcă este nu numai suficient de deşteaptă cît să-mi facă faţă, dar şi cît să mă depăşească uneori :)!
2. O iubesc fiindcă, atunci cînd sunt cu ea, pot fi eu însămi!
3. O iubesc fiindcă rîd cu ea, fiindcă are un simţ al umorului sănătos, ca şi al meu!
4. O iubesc fiindcă e rea, da' bună!
5. O iubesc fiindcă îşi adoră familia!

Şi, cum spuneam, din multe alte motive, dar, dacă le-aş spune pe toate, n-ar mai fi top!

WESTLIFE-Why Do I Love You?

I am not a sex machine!

Din categoria lucruri care mă enervează în ultima vreme, mă opresc astăzi la un subiect în acelaşi timp sensibil şi, să zicem aşa, grosier. Mă îmbolnăvesc de nervi oamenii care, fără să ştie, evident, ce se petrece între cearşafurile patului meu de acasă (sau pe masa din bucătărie sau în cadă sau pe podele etc etc), îşi arogă dreptul de a-mi comenta viaţa sexuală. Sau presupusa, de către ei, viaţă sexuală! Şi, cum nu cred, în ruptul capului, că asta mi se întâmplă numai mie, m-am gândit că n-ar fi rău să mai cer păreri. Vi se întâmplă şi vouă? Nu mai poate omul, domnule, să aibă o noapte proastă, cearcăne sau pungi sub ochi, că, gata, încep discuţiile: "Ai avut o noapte grea, ai?", "Hm, cineva nu a dormit bine... Erau cearşafurile boţite?"... Frate, îţi vine să-i strângi de gât pe toţi! Faci o glumă, la rândul tău, fiindcă, dacă le sari la gât, nu rezolvi nimic. Dar, cel puţin eu, nu agreez sistemul prin care, dacă eşti, mă rog, cel puţin oficial, singură, automat toată lumea presupune că faci sex sălbatic în fiecare noapte lăsată de la Dumnezeu. Şi, chiar dacă ai face, de ce trebuie, frate, să suporţi mitocănii? Ce e treaba lui X şi Y dacă ma fut, cu cine mă fut şi cum??? Şi dacă nu dorm o noapte întreagă fiindcă m-a durut o măsea sau, pur şi simplu, n-am avut somn, automat mă transform într-o sex machine? Acum, nu că nu mi-ar plăcea :), dar, chiar aşa să fie, tot nu mi se pare o chestie despre care să stai de vorbă la cafea! Pe care da, o bei fiindcă ţi-e somn rău, dar nu e treaba nimănui de ce!

Pentru tine, baby...

Aş fi vrut să-ţi spun multe... Ca întotdeauna, n-am reuşit să-ţi spun mai nimic. Cum reuşeşti tu mereu, baby, să-mi cotropeşti toate cuvintele? Îi las pe ei să-ţi zică dorul, dragul şi cele ce nu se pot povesti...


COLAJ HARA @};-

Festele memoriei

Mă preocupă, de câteva zile, diferite aspecte privind memoria umană. Aţi observat cum avem tendinţa să uităm ceva ce nu ne face plăcere, să împingem punctul dureros al memoriei conştiente până la limita uitării, doar pentru a nu mai suferi? Cineva îmi povestea recent cum un copil adoptat în jurul vârstei de trei ani, deşi avea amintiri (dar nu dintre cele plăcute) legate de părinţii săi naturali, a ales, efectiv, să uite totul. Practic, s-a născut a doua oară, în familia adoptivă, blocându-şi complet amintirile dureroase. Tot aşa obişnuim şi noi, adulţii, să ne amintim, din legături de dragoste demult apuse, doar lucrurile frumoase. O plimbare, un zâmbet, un orgasm răsunător, un moment de tandreţe. Niciodată, după ce rănile s-au închis, nu ne mai amintim durerea, certurile, loviturile sub centură, răutăţile inutile pe care ni le-am spus reciproc. Am impresia că, pe undeva, poate tocmai de aceea nici nu ne reuşesc întodeauna iubirile noi: fiindcă uităm mult prea repede ce nu ne-a convenit la cele vechi. Uităm de ce am ajuns să-i urâm pe cei/cele pe care îi/le iubeam. Sau de ce au ajuns să ne fie indiferenţi/indiferente. Nu învăţăm din propriile greşeli.

Mereu am crezut că suntem suma experienţelor noastre, bune sau rele, bune şi rele. De aceea, mi se pare important să ne amintim ce nu a mers în trecut, de ce ne-au eşuat iubirile. Dacă nu vom putea, evident, să anticipăm reacţiile persoanei iubite, putem, măcar, să nu uităm ce am greşit, noi, data trecută. Şi să ne amintim cu ce ni s-a greşit. Poate, aşa, chiar dacă lucrurile nu merg perfect, amintirile din această nouă experienţă vor fi, majoritatea, frumoase.

Cât din noi dăruim?

O discuţie recentă cu o femeie deşteaptă, pe care o salut şi pe această cale fiindcă ştiu că mă citeşte, m-a făcut să-mi pun nişte întrebări. Cât din noi suntem dispuşi să dăruim atunci când iubim şi, mai ales, ce aşteptăm în schimb? Am auzit adesea afirmaţia, uşor exagerată în opinia mea, "aş iubi-o fără să-i cer nimic, în taină şi-n tăcere, m-aş mulţumi să o văd, să o aud din când în când". Bine, de acord, sunt iubiri şi iubiri. Sunt oameni de care ne îndrăgostim fără speranţă, ştim din start asta, dar nu ne împiedică nimeni şi nimic să suferim pentru ei, să suspinăm după ei, deşi bieţii poate habar nu au că trezesc în noi atâtea emoţii.
Totuşi, să fim serioase, de la o vreme, parcă nu-ţi mai ajunge varianta cu "în taină şi-n tăcere"! Eu una, cel puţin, sunt mai degrabă genul care, vorba poetului, trebuie să pipăie şi să urle: Este! Nu mă mulţumesc la nesfârşit cu idealizarea iubitei, nici cu suspinele înăbuşite în pernă, deşi, să nu fiu înţeleasă greşit, au şi alea rostul lor. Şi mi se întâmplă şi mie, că om sunt şi eu! Dar, dincolo de asta, eu cred în clipele împărtăşite, la propriu. Clipe frumoase, reale, palpabile, şi nu mă gândesc aici la sex (deşi e important, chiar foarte important :)!), ci la plăcerea simplă de a bea o cafea împreună, pe o terasă sau acasă, în vârful patului, de preferat, de vedea împreună un film, de a citi, apoi comenta împreună o carte, de a povesti sau a asculta necazurile de la servicu (şi cine n-are din astea, ori minte, ori este extrem de norocos). Sau, nu ştiu, fiecăreia după cum îi place, de a face o plimabre, toamna, printr-un covor de frunze moarte, ori iarna, înfofolite până în vârful nasului, la ger de -25 de grade C. Sau de a merge într-un club, să dansezi până oboseşti sau la o petrecere cu prietenii sau într-un weekend la munte ori la mare. Lucruri simple, dar care contează şi pe care nu le poţi avea dacă te resemnezi să suspini în taină şi-n tăcere.
Eu cred că acelea care se mulţumesc cu atât ori nu pot să dăruiască şi le este, în consecinţă, teamă să ceară, la rându-le, atât cât şi-ar dori de la subiectul pasiunii lor ori poate, pur şi simplu, nu îndrăznesc să rişte, să iasă din carapace. Poate greşesc, dar eu cred că lumea e a celor îndrăzneţi, a celor care riscă, uneori chiar totul, pe o carte. Că pot şi pierde, e lucru dovedit! Dar ce bucurie imensă atunci când cartea se dovedeşte asul de treflă! Atunci când, printr-un gest de dăruire totală, se întâmplă (sau poate întâmplarea n-are nimic de-a face cu asta) să poţi fi fericită. Să poţi avea, din cealaltă, tot ceea ce ţi-ai dorit şi, uneori, chiar ceva pe deasupra. Eu una, cred că o asemenea şansă merită să dai tot. Fără rezerve, fără temeri. Pur şi simplu, oferindu-te.

Şi, drept îndemn, Edith Piaf şi al ei "Je ne regrette rien"

Certitudini şi incertitudini în plexul solar

Mă gîndeam, deunăzi, ce procese anume se declanşează în interiorul nostru, atunci cînd iubim, care să ne determine să alegem o persoană anume dintr-o lume întreagă sau o persoană anume în detrimentul alteia. În ceea ce priveşte cuplurile heterosexuale, s-a pedalat mult pe ideea că alegerea parterului reprezintă un mod, dictat de subconştient, al femeilor de a alege partenerul cel mai bun cu care să procreeze şi care, eventual, să poată să aibă grijă de progenitură şi de ea însăşi. N-am prea fost eu de acord cu ideea asta - sunt destule perechi altfel perfect reuşite care nu au putut avea copii împreună - dar să zicem, de dragul argumentării, că aş accepta-o. Şi-atunci, mă întreb, cum alegem noi, persoanele care iubim pe cineva de acelaşi sex cu noi? Pentru că, e clar, treaba cu perpetuarea speciei nu prea ţine :)!

Cum avem certitudinea că am ales persoana potrivită? Cum ştim, de unde, că ea sau el sunt cine ne trebuie? Eu una am o expresie, care îi place mult iubitei mele: o simt în diafragmă! Şi aşa şi este: sunt ferm convinsă că, dacă sufletul uman există undeva în trup, locul acela nu e inima, ci diafragma, mă rog, mai frumos spus, plexul solar (care e cu doua degete mai jos, dar să nu fim cîrcotaşi). Eu acolo îmi simt, ghem, toate emoţiile, bune şi rele. Tot cu diafragma rezonez atît de mult cu o persoană încît îmi dau seama că ea e aceea! Şi, sincer, instinctul ăsta sau cum vrea fiecare să-i spună a dat greş pînă acum o singură dată. Iar dacă ţinem cont că "greşitul" era un bărbat, poate nici nu-i de mirare!:) În rest, diafragma mea a fost imbatabilă. Acum, o supun din nou unui test. Şi ar face bine să nu mă dezamăgească.

Ultima romantică

Vorbeam recent despre relaţii. Cînd şi dacă o nouă dragoste se califică pentru a purta această titulatură. Una care, mie personal, nu-mi place deloc. Mi se pare că se referă exclusiv la modalităţile prin care, pe vremurile de tristă amintire, evitam cozile. Era necesar, nu, mai degrabă vital, să ai relaţii. Aşa că, sincer, dacă e să intitulez în vreun fel o relaţie de dragoste, parcă nu-mi vine la îndemînă să-i spun relaţie. Nici nu înţeleg de ce trebuie musai să spunem: "Am o relaţie cu X ", cînd mi se pare mult mai elegant să spui: "O iubesc pe X sau X şi cu mine ne iubim, suntem o pereche, trăim împrtice, împeună etc". În fine, lăsînd însă la o parte considerentele lingvistice, întrebarea era cît de repede poţi considera o nouă dragoste o relaţie? Şi se avansase, pe http://pinkthink.3xforum.ro/, ideea că e musai să treacă 90 de zile efectiv petrecute cu cineva ca să poţi spune că ai o relaţie cu persoana respectivă. Asta chiar mi s-a părut din cale-afară de bizar! Păi nu îmi limitez dreptul la propria-mi fericire, dacă mă apuc să spun că nu, nu am o relaţie cu X, fiindcă nu o cunosc decît de două luni şi o săptămînă, din care n-am petrecut împreună decît 30 de zile. Deci mai am muuult pînă la 90! Aşa chestie ciudată n-am mai auzit! Păi contează atît de mult cuantificarea? Nu te poţi îndrăgosti fulgerător, să ştii clar că e femeia vieţii tale, să o vrei, să o iei, să-i faci loc în tine, în viaţa ta, în mai puţin de 90 de zile? Oare am rămas eu ultima romantică, ultima femeie care crede în puterea absolut incredibilă a dragostei? Dragostea care trece peste tot şi toate, cea pentru care timpul şi distanţele sunt irelevante, cea care găseşte resurse să se reinventeze mereu? Sper din tot sufletul că nu sunt ultima care crede în asta. Pentru că m-aş simţi incredibil de singură.

Un proiect - o provocare

Împreună cu două prietene într-ale blogurilor - batman şi florentina - ne-am hotărât să punem pe picioare un nou proiect dedicat femeilor, un forum de discuţii unde să ne spunem păsurile, să ne ajutăm reciproc, să râdem împreună, să plângem împreună. Sau, de ce nu, să luptăm, tot împreună, pentru lucrurile în care ne credem, împotriva aspectelor sociale care ne dor, pentru ca noi, femeile, să fim, toate, mai împlinite, mai fericite, mai mulţumite în pielea noastră. Forumul e la început de drum, dar sperăm să-l facem mare, cu ajutorul tuturor acelora care gândesc la fel ca noi. Roz, adică :)! De aceea, vă aşteptăm pe toate, cu drag, la http://pinkthink.3xforum.ro/

Stare de bine

Nici nu îmi mai aminteam cum e să ai o stare de bine absolut. Aceea pe care ţi-o dă o scurtă evadare din cotidian, în companie plăcută, fără griji, fără şedinţe, cu singura preocupare de a-ţi bea cafeaua de dimineaţă şi de a o porni pe o cărare însorită către nicăieri, fără să te intereseze cînd ajungi acolo. Să priveşti apoi cerul albastru de pe acoperişul lumii, să urmăreşti mişcarea leneşă a norilor, să mergi desculţă prin iarba udă de ploaie, să miroşi verdele, să-ţi umpli plămînii de sidefiu şi sufletul de liniştea aceea pe care doar muntele ţi-o oferă cu graţie şi generozitate.

Iubesc ploile

Descântec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să mă plimb cu ele în dinţi,
Să amuţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te îndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile – dezlănţuite femei...

Invitaţie

Crede-mă. Pur şi simplu.
Fără să cercetezi de ce şi cum sunt.
Fă-mi loc în suflet, primeşte-mă în gând,
Ajută-mă să te cuprind în toate ale tale.
Soarbe-mi visele în alambicul somnului tău
Şi transformă-le în dorinţele unui mâine anume.
Spune-mi pe nume, priveşte-mă în ochi
Când îmi atingi umbra suspinului
Pe care mi-l smulgi din şovăieli
Şi mi-l speli în nemurirea clipei împărţite.
Aminteşte-ţi de mine şi când te uiţi pe tine
Între clipele trăite în trecut
Şi când te-ai săturat să mă trăieşti anunţă-mă
Ca să renasc şi s-o luăm de la-nceput.

Mă duc la Festival!

Gata, e oficial! Ma duc la Bran, la Festival! Pentru curioşi, amănunte sunt pe www.brancastlefest.ro, www.bran-castle.com şi www.primariabran.ro.Eu una, am de gând să mă distrez, ceea ce le doresc tuturor participanţilor :) !

Mi-e dor şi doare...

Mi-e dor şi doare, dor şi doare... Sigur ştiţi cu toţii melodia! Mă gândeam, să fie oare o coincidenţă că în limba noastră aceste două cuvinte au formă atât de apropiată? Există dor fără durere? Nu. De aceea e şi intraductibil cuvântul acesta atât de cunoscut nouă, atât de prezent în vieţile noastre, atât de des găsit pe buzele noastre, pronunţat mereu cu un oftat dureros de dulce. Aş vrea să nu mă mai doară? Nu, iubito, n-aş vrea...

Dimineţi

În ultima vreme, îmi plac dimineţile. Dimineţile în care mă suni, iubito, şi îmi spui că ţi-a fost dor de vocea mea. Şi dimineţile în care nu mă suni, dar ştiu că te gândeşti la mine. Îmi place să-mi beau cafeaua la fereastră, privind cartierul care se trezeşte şi uitându-mă spre orizont, în direcţia unde ştiu că eşti tu. Îmi imaginez că eşti nu acolo, ci aici, aproape, că îţi bei şi tu cafeaua, în viteză, îmbrăcându-te să pleci la birou şi vii langă mine, înainte să ieşi pe uşă, ca să-mi dai un sărut. Dimineţile cu tine sunt frumoase, iubire, sunt splendide. Am devenit matinală, iubito, şi chiar îmi place asta... Cine-ar fi zis?

Final

timpul meu, timpul tău
suspendate în vârful buzelor
secundele cad în hău
între minutele tăcerilor
nici tu, nici eu
nu mai ştim să vorbim
ni s-au încuiat discursurile
definitiv
s-a încheiat povestea
nu mai e vreme pentru happy end.


Iris-De vei pleca

Available/Invisible

Discutam recent cu o nouă cunoştinţă, un călău delicat, care mi-a atras atenţia că, poate, sunt prea disponibilă. Prea dispusă la concesii, prea mă dăruiesc uşor, pun prea mult suflet în toate genurile de relaţii pe care le am. Iniţial, m-am necăjit, recunosc. După care am stat, m-am gandit şi am înţeles că a fi disponibil nu întotdeauna ceva rău. Că nu înseamnă, musai, că eşti easy, ci, poate, că ai multe de dăruit. Că eşti dispus să oferi, să te implici, să te dedici unei relaţii. Că dai totul sau nimic.Nu ştiu dacă e bine, nu am reţeta fericirii în cuplu. Dar ştiu că nu mi-aş dori ca persoana pe care o iubesc să mă trateze cum facem, mai toţi, cu amicii din lista de messenger: cand n-avem chef de nimeni, stăm pe "invisible". Eu vreau ca iubita mea să fie mereu "available"pentru mine. Aşa că nu voi face nimănui ceea ce mie nu-mi place. Voi fi, la randul meu, "available", chiar cu riscul de a părea o pradă uşoară.

De n-aş mai fi...

Mă gândeam, deunăzi, pusă faţă în faţă cu o moarte, ce s-ar întâmpla dacă n-aş mai fi. M-ar plânge părinţii, săracii, poate şi câţiva colegi, sigur cei câţiva prieteni pe care îi am. M-ai plânge puţin poate şi tu, iubito... Dar s-ar schimba cu ceva lumea asta, dacă aş dispărea mâine? N-am un orgoliu atât de mare încât să cred că da. Suntem nesemnificativi, în marele tablou al lumii acesteia. Suntem cantitate neglijabilă, carne de tun pentru manevre politice sau militare, numere pe listele electorale sau de venit minim garantat, conturi în bancă, titulari de credite neachitate pentru care ne-am ipotecat vieţile. Suntem praf în vântul destinului. Şi ne încăpăţânăm să trăim, totuşi, ne încăpăţânăm să iubim, ceea ce e bine, ne încăpăţânăm să urâm, ceea ce e rău, ne încăpăţânăm să fim invidioşi, să ne muşcăm reciproc de fund, să ne facem viaţa un iad. Ieri, o prietenă şi-a îngropat cel mai bun prieten, un câine, pe care, după 13 ani de dragoste necondiţionată, a trebuit să-l eutanasieze. Şi, dincolo de necesitatea acestui fapt, dincolo de raţiunile medicale, logice, de securitate a celor dragi, dincolo de toate aceste argumente infailibile în favoarea terminării unei vieţi, sufletul ei s-a rupt. Şi al meu. Fiindcă ştiu că, orice i-aş spune, plecarea rămâne definitivă. Iar decizia, cumplită. Sau mai bine zis, cumplit de luat. Ce bine, totuşi, am gândit ieri, că pentru noi nu decide altcineva, decât providenţa sau Cel de Sus. De n-aş mai fi, Lui sigur i-ar părea rău...